Bataile cu flori (III)
Dupa ce primii „spectatori” veniti isi gaseau „locuri” pe Bulevard, inainte de ora 10, sosea fanfara militara cu tot dichisul, in pas de defilare, cantand un mars, cu tambur- majorul agitandu-si bastonul, cu miscarile ritmice de oprire si de stationare la primul rond. Era, de obicei, „muzica” Regimentului 7 Prahova, condusa, pana in vara 1912 de capitanul Ferdinand Eberth, luminat dirijor si compozitor. Dupa moartea acestuia era mai solicitata „muzica” Regimentului 32 – Mircea, dirijata de capelmaistrul Palloni. In unii ani veneau ambele fanfare si cantau, pe rand, pana seara, muzica de promenada, marsuri, uverturi, valsuri din opere… Era si aceasta o mare atractie deoarece ploiestenii nu se saturau niciodata de asemenea muzica.
Pe la orele 10 si jumatate, apareau pe Bulevard si primele trasuri, iar pe la ora 11 parada acestora era in toi. Mai erau trasuri care veneau pe Bulevard si mai tarziu, mai ales cele „oficiale”. Si prefectura si primaria, si garnizoana, si regimentele si alte institutii aveau fiecare mai multe trasuri, dar una cel putin era frumoasa, ireprosabila. Aceasta trasura il aducea mai intai, pe la 10 si jumatate, pe prefect sau alti oficiali (uneori cu sotiile) la tribuna de la primul rond si apoi pleca sa ia pe invitata acestora, fiica, nepoata, cumnata, fina sau fata unor buni prieteni, cu insotitorii ei. Trasurile particulare veneau cu fiicele familiei respective sau erau imprumutate fetelor unor rude ori apropiati.
Cam cate trasuri participau la o „bataie cu flori” ? Cel putin 70-75, dar la cele considerate cele mai reusite numarul lor trecea de 100, ajungand chiar pana la 120. Mai multe nu, pentru ca se socotea ca ar fi ingramadeala.
Ce puteau admira spectatorii la aceste echipaje ? Desigur, erau trasurile; niciodata nu mai puteau sa vada oamenii atatea trasuri adunate. Erau de toate tipurile si proveneau de la diversi fabricanti, majoritatea din Viena. Cele mai multe erau noi sau de curand reabilitate si toate straluceau fiind spalate, lacuite, lustruite. Erau apoi caii. Niciun echipaj nu folosea martoage sau cai de povara, ci numai armasari sau iepe de rasa, animale de parada dresate si stiind sa mearga intr-un anume fel, gratios. Erau pregatiti in acest scop, spalati, busumati, luceau la fel ca trasurile. Mai puteau fi admirate harnasamentele si vizitiii. Se cautau, ca vizitii, cei mai falnici dintre profesionisti, adesea chiar imprumutati de la rude sau prieteni, uneori chiar din afara Prahovei. O grija mare o constituia imbracamintea lor, care trebuie sa fie cat mai pompoasa, chiar si un pic stridenta. Predominau caftanele de velur cu brandenburguri si fireturi, iar pe cap nelipsitul joben. Mai erau urmarite priceperea si gratia cu care era „manata” trasura. Vizitiul trebuia sa aiba un perfect control asupra cailor, in acelasi timp, miscarile lui cu biciul trebuiau sa fie line, armonioase, sa nu dea impresia ca vrea sa goneasca, sa sileasca animalele.
Dar atentia publicului era concentrata mai ales asupra „domnisoarelor” care apareau in trasuri si pentru care se organiza bataia cu flori.
Erau, in general „fete de maritat” – se intelege din „lumea buna” si bogata – care aveau acces la o trasura si puteau cheltui sume mari de bani. Cele mai multe erau eleve la pensionul local sau la pensioanele bucurestene. Erau fete intre 17 si 20 de ani, aceste varste fiind rar depasite, fie intr-un sens fie in celalalt. Majoritatea erau „debutante”, care participasera pentru prima oara la baluri in iarna anterioara. Erau si unele care participau in al doilea an sau chiar in al treilea, dar mult mai putine – se maritau, sau renuntau pur si simplu.
Toate domnisoarele erau frumoase: cum sa nu fie la varsta eceea ? – desigur, in grade diferite. Se mai adauga distanta. Niciuna dintre ele nu era privita mai de aproape de 6-7 metri, de unde micile imperfectiuni nu se observau.
Apoi mai erau atatea lucruri care contribuiau la sporirea frumusetii feminine. La inceputul secolului trecut si la Ploiesti, vreo trei-patru barbati mai tineri, se specializasera la Bucuresti, devenind primii „frizeri si coafori”. Acestia erau chemati cu frenezie pe la casele „domnisoarelor” sa le aranjeze parul si aveau de lucru 24 de ore aproape fara sa se odihneasca, trecand de la o familie la alta. In cele mai aristocratice familii ploiestene, existau cameriste extraordinar de pricepute in tunsori, onduleuri, pieptanaturi si, care, in asemenea ocazii mai erau imprumutate si la o nepoata sau fina.
Paul D. POPESCU
