Dupa vopsitul oualor (in fiecare casa se si incondeiau doua-trei, cel putin de catre mama, bunica sau o fata), venea randul cozonacilor. Fiecare gospodina avea reteta ei pentru compozitia aluatului si, la randul sau, o lasa mostenire. Se facea cozonac mult, sa se si “imparta“, sa se daruiasca si sa manance toata familia, pe saturate, timp de cateva zile. Dupa plamadit, venea operatia cea mai obositoare – framantatul aluatului – chiar si cea mai voinica femeie fiind istovita cand termina cu el. Urma o operatie foarte importanta si foarte delicata: “crescutul”. Cand era terminata framantarea, aluatul era lasat in ligheanul mare in care se gasea, acoperit cu o panza subtire, curata, cam vreo ora sau doua, in bucatarie, sa se mai umfle. Dupa aceea, aluatul era pus in niste “forme”, de ceramica, de tabla galvanizata sau de metal emailat, unde continuau sa “creasca“ pana umplea vasul si dadeau pe din afara. Era nenorocire daca deschidea cineva usa bucatariei si lasa sa intre aer mai rece de afara. Gospodina striga, ca din gura de sarpe: “Inchide usa ca-mi da cozonacu’ napoi!”. Pe masura ce se umflau , cozonacii erau bagati in cuptor; se raspandea atunci, joi seara, de la bucatarie, in tot orasul, un parfum inconfundabil… Scosi din cuptor, erau unsi pe partea superioara, cu ou si cu zahar si lasati sa se raceasca. Apoi, erau bagati in camara si incuiati, sa nu se “spurce” cei ai casei mancand “de dulce”.
Vineri dimineata, incepea taierea mieilor si vazduhul se umplea de clamarile lor tragice; in multe case taierea se facea sambata dimineata. Era o treaba a barbatilor, dar femeile se snopeau cu transarea, taierea, spalarea “datu’ntr-un fiert” al carnii, adapostirea ei in cel mai racoros colt al pivnitei.
Oricum, dupa amiaza, pe la ora 3-4, femeia se oprea din treaba, se spala, se imbraca frumos, ii imbraca pe cei mici cu hainute noi si-i incalta cu pantofiorii noi, si-i ducea la biserica, sa puna flori pe masa sfanta si sa treaca pe sub ea. Atunci, biserica si parca intregul vazduh se umpleau de parfum de zambile (erau florile cele mai multe si cele mai mirositoare).
Sambata era ziua gatitului si a ultimelor cumparaturi. Dupa-amiaza cam toti se strangeau pe acasa. Carciumile, restaurantele, cofetariile, cafenelele, cinematografele erau inchise. Seara se culcau mai devreme sa prinda un somn bun pana la Inviere. Uneori, sotia era atat de obosita ca nu mai reusea sa se scoale la miezul noptii si-si trimitea numai barbatul. Chiar daca mergea la Inviere nu ramanea si la slujba (Liturghia) de dupa, lasandu-si sotul sau o ruda sa ii aduca Sfintele Pasti (o anafura speciala). Ea se intorcea si se apuca de treaba. Facea paturile, deretica prin casa, aseza darurile pe care “iepurasul” le adusese copiilor.
Cam cand se lumina bine de ziua, veneau cei de la biserica, de cele mai multe ori nu singuri, ci cu rude sau prieteni apropiati. Se sculau si copiii, luau Pasti si apoi gaseau masa pusa. Gospodina le punea inainte oua rosii, paine proaspata, o sardea, branza noua moale, ridichi si ceva de baut. Gospodina ii servea, dar ea insasi nu se aseza la masa pana nu termina de impartit. Ducea ea, sau trimitea pe cineva, pe la familii mai sarace, cate ceva din ce pregatise; ba trimitea si la familii mai instarite, de unde primea si ea cam aceleasi lucruri pregatite in casa respectiva.
Masa incepea in zori si se termina pe la 2 ori 3 dupa-amiaza, cand mesenii nu mai puteau manca si cadeau de oboseala. Meniul obligatoriu: gustare cu ciocnit de oua, bors de miel, stufat, drob, friptura de miel, cozonac, tuica si vin. Dar, pe acest meniu cate variatii nu se puteau face !
Copiii se ridicau repede de la masa si o zbugheau la balci, singuri sau cu cate un bunic, un unchi. Mai veneau, mai plecau, iar vazduhul se umplea de sunatul trompetutelor de carton care, marcau si ele, sonor, Pastele. Cei mai mari mergeau la cinema.
Paul D.POPESCU
