Leon CHIRILA
Am lucrat, efectiv, in invatamant, pe vremea cand cadrele didactice din sate erau obligate sa faca si activitate culturala, sa mai fie si diriginti de santier- acolo unde se construiau noi sali de clasa ori se refaceau imobilele vechilor scoli, sa faca si vizite la domiciliu pentru a discuta cu parintii copiilor, iar buchea cartii – fireste, a manualelor – era sfanta, nu o lua nimeni in deradere, nici elevul, nici doamna sau domnul, caci la tara tovarasia acelor vremuri era, frecvent, spulberata de respectul ancestral al omului simplu fata de cel cu carte. Pe vremea aceea, putini dintre absolventii a opt clase ramaneau, in continuare, acasa, cu parintii, iar acestia numai din motive, le-as spune si acum, grave. Ceilalti luau calea oraselor, unde, cu precadere, dadeau admitere – atentie, dadeau examen de admitere – la scolile profesionale, iar cativa mergeau la liceu. Culmea este, comparand acele vremuri cu cele de astazi, cand informatica a patruns adanc in viata elevilor, ca atunci elevul stia, de exemplu, si de unde se extragea mangan in Romania (Vatra Dornei, Iacobeni, Carlibaba, Brosteni), iar astazi, absolventi de liceu, cu bacalaureat si ajunsi prin anii II-III de facultate, nu stiu pe unde curge raul Bistrita!
Nu-mi dau seama daca aceste exemple pot sugera cat de mult s-a schimbat scoala romaneasca in ultimii 20-30 de ani, odata cu intrarea – pana atunci – in impunatorul si respectabilul sau edificiu, a politicului, cu bocanci de puscas marin american. Foarte multe persoane legate nemijlocit de acest domeniu mi-au vorbit, in aceasta perioada, despre „laborioase cautari” pentru realizarea unei „strategii globale” pentru invatamantul romanesc, cu teama pe care doar un dascal o simte: aceea ca invatamantul nostru se dilueaza, ca-si pierde din valorile cu care altadata impunea respectul international si, in aceeasi masura, cu durerea in suflet fata de generatiile carora, iata, noi insine le distorsionam viitorul, impunandu-le sisteme de invatamant improprii firii noastre, traditiilor si conditiilor de care dispunem. „Mi se pare extrem de grav – ne declara un venerabil profesor brezean – ca se foloseste invatamantul ca moneda politica, devalorizandu-l, destabilizandu-l”. Si ne spunea omul cu decenii la catedra, pentru a-si sustine afirmatia, ca astazi, dupa ce pleaca un ministru, vine altul care, invariabil, arata cat de prost a fost precedentul si schimba tot ceea ce a facut. Adica, face o noua strategie a invatamantului, considerand ca de la el incepe si la el se va termina acest domeniu de importanta covarsitoare pentru o societate. Si culmea este ca, nici de data aceasta, slujitorul direct al scolii – dascalul – nu este nicicum intrebat despre activitatea din scoli, despre cum se lucreaza cu copilul de la 7 la 18-19 ani, sau ce trebuie facut ca sa fie mai bine.
Este foarte adevarat, politicul conduce un stat, dar interventia politicului in invatamant nu se compara, ca efecte, cu ceea ce s-ar intampla, de exemplu, in agricultura sau in constructii. Daca toti suntem de acord ca viitorul tarii se pregateste in scoala, atunci tot astfel trebuie sa fim constienti ca scolii romanesti nu-i pot fi impuse sabloane europene, nu-i sunt necesare modele din alte tari, oricat de dezvoltate ar fi. Si aceasta cu atat mai mult cu cat, in ultimul timp, in invatamantul nostru s-a facut totul de dragul politicului, al imaginii, si mai putin in interesul celor care-l frecventeaza si al celor care-l slujesc. In aceste conditii, intreb daca, in aceasta perioada, mai are vreun rost ca politicienii sa se dea de ceasul mortii pentru a mai „elabora” inca o „strategie globala” pentru invatamant si, vorba latinului, quid prodest?
