Acesta era numele sub care era cunoscuta, in perioada interbelica, cladirea mare si frumoasa de pe strada Nicolae Balcescu nr.35, odinioara strada Nicolae Filipescu nr.10. Dar era mai mult de atat. Pe vremea copilariei mele, la mijlocul fatadei dinspre strada, era fixat un mare medalion oval din tabla, usor bombat si smaltuit. Pe marginile lui era o panglica in culorile drapelului national italian (rosu, alb, verde). Deasupra unei steme era scris “Casa d’Italia”.
Cladirea aceasta fusese construita in primii ani ai secolului trecut si vanduta apoi statului italian sau comunitatii italiene din Ploiesti.
Se pare ca edificiul era mai mult decat o scoala; poate locuia in aceasta un functionar consular, detasat de la legatia din Bucuresti, poate un consul onorific. In orice caz, prin 1935, un zidar (“Mimi” si nu mai stiu cum), italian de pe strada Banu Manta, ne spunea ca se duce la “casa noastra, a italienilor”, sa vada ce face cu actele, ca vrea sa-l aduca pe fratele lui de la Udine, in Romania. De fapt, in “calauzele” orasului Ploiesti este amintita o agentie consulara italiana pe strada M.Kogalniceanu (in 1914), apoi, in perioada interbelica, la adresa de mai sus. Era sediul comunitatii italiene din Ploiesti. Aici se tineau intrunirile cu caracter cultural sau patriotic ale italienilor din Ploiesti, ca si reuniunile sau alte actiuni de agrement.
Desigur ca utilizarea cea mai importanta a acestui edificiu a fost aceea de spatiu pentru invatamant.Patru sali mari, frumoase, aerate si luminoase erau destinate sa primeasca fiecare cate 25-30 de elevi. Dotarea lor era superioara celei a scolilor primare publice. Intr-o vizita facuta prin 1937, aici am vazut pentru prima oara banci cu schelet mecanic si cu marimi diferite si table prinse in perete si care glisau pe scripeti. In fiecare clasa era o icoana si mai jos portretele regelui Victor Emanuel si al lui Mussolini, si peste tot, harti si mai ales frumoase imagini din Italia. Directorul scolii era italian, cele patru invatatoare erau romance si predau dupa aceleasi programe ca la scolile publice. Se adauga doar un profesor de limba italiana si preotul de la biserica catolica, care le oferea copiilor elemente de religie.
Scoala era de doua ori mixta. Invatau aici si fete si baieti si, de asemenea, si copii italieni (sau francezi) si romani (nu avem, insa, procentaje). Scoala oferea absolventi bine pregatiti care se descurcau frumos in invatamantul secundar. In seria mea (1938-1946) de la Liceul “Sfintii Petru si Pavel” erau cinci elevi proveniti de la Scoala Italiana, patru la clasa A si unul la B (viitorul colonel medic Valentin Solomonescu).
In 1948, scoala a fost desfiintata, iar localul ei – nationalizat. Ulterior, a fost atribuit invatamantului sanitar. Au functionat aici, concomitent sau succesiv: scoala de surori medicale, Scoala postliceala de asistente medicale, liceu sanitar etc., din diferite specialitati.
In cadrul actiunii de retrocedare a proprietatilor confiscate, si acest edificiu a revenit vechiului proprietar care l-a cedat sau l-a inchiriat parohiei romano-catolice care a organizat aici tot o institutie educativa pentru copii.
Lucrul cel mai important este faptul ca edificiul este bine intretinut, isi mentine frumusetea si aspectul autentic. Este o cladire in stil clasic, cu ecouri “empire” , cu ornamente sobre, dar de mare rafinament. Chiar daca mai trebuie sa inchidem ochii la unele urme pe care le-a lasat vremea, tot ne bucuram ca putem vedea o asemenea cladire.
Paul D.POPESCU
