Elena Cantacuzino (III)
Dar, doamna Elina nu s-a multumit sa fie o gospodina perfecta, fie si a unui atat de urias domeniu. Ea a dovedit si o puternica vocatie de ctitor. L-a ajutat sau poate chiar l-a indemnat pe sotul ei sa ridice o serie de edificii, sa repare, sa renoveze si sa restaureze altele.
Inainte de toate, era vorba despre Manastirea Margineni (Cricoveni), veche ctitorie a boierilor Margineni, care ajunsese sa decada. Multe pungi cu galbeni a trebuit sa scoata Elina si le-a pus la dispozitia sotului ei pentru plata materialelor si a mesterilor. A iesit un complex arhitectonic de o mare frumusete, in special biserica in stil prebrancovenesc, cu o catapeteasma de marmura, unica in aceste parti (Biserica aceasta a continuat sa existe si in prima jumatate a secolului trecut cand Manastirea devenise inchisoare, fiind distrusa de o explozie). Manastirea a primit intariri pentru averile pe care le avea si a primit de la noii ctitori si alte inzestrari (parti de sate, paduri, vii, mori etc.) Ea a devenit si un centru cultural al zonei: avea o biblioteca, invata tinerii sa devina preoti etc.
Odata cu aceasta, cei doi soti s-au gandit – si nu stim care dintre ei mai mult – la niste resedinte pe masura rangului si averii lor, din care sa creasca mandre si sa se ridice odraslele lor. Mai intai au renovat si infrumusetat casele de la Margineni, zestrea doamnei Elina. Apoi, cand o parte din mosia Filipestilor a intrat in mainile lor au trecut sa ridice cel mai frumos palat din Tara Romaneasca.
Nu stim care dintre ei doi a avut ideea, dar sigur ca el a angajat mesterii cei mai vestiti si a cumparat materialele cele mai scumpe, in schimb ea a fost cea care a vegheat ca lucrarile sa se desfasoare asa cum trebuie. Ani de zile, de trei- patru ori pe saptamana, batea cu trasurica ei cu un cal cei patru kilometri de la Margineni la Filipesti sa vada ce s-a mai facut si cum s-a facut si sa stea pe capul mesterilor. Tot la ea trimitea postelnicul marii negustori veniti cu tot felul de marfuri din toate partile lumii. Aveau incredere in gustul ei si in stiinta ei de a se tocmi pentru covoare si macaturi, divane si sofale, scrinuri si dulapuri, oglinzi si candelabre, mese si scaune si cate altele. Dupa un deceniu si ceva, aveau cea mai frumoasa locuinta din aceasta parte a lumii, care il incanta pe calatorul strain Paul de Alep. Dupa moartea lui Matei Basarab (1654), cand postelnicul se va retrage din Divan si nu va mai avea nicio dregatorie, ea va deveni principala resedinta a familiei.
Cei doi soti au fost un cuplu foarte prolific. Ei au avut 12 copii care au trait si au devenit adulti, sase fete si sase baieti. Fetele au fost frumos educate, crescute „in frica lui Dumnezeu”, inzestrate bine cu mosii mai indepartate de Prahova, cu bani si cu „scule” (bijuterii). Ele au fost maritate cu mari boieri: cu Tapa Brancoveanu (avea sa fie mama domnitorului Constantin Brancoveanu), cu Catargiu, cu banul Vintila Corbeanu etc. „Postelniceasa” le-a ales soti cu ranguri inalte, bogati si cunoscuti ca „oameni de omenie” si a tinut legatura cu ele, gata sa le apere de orice necazuri.
A avut si sase baieti de a caror crestere s-a ocupat cu o nespusa grija. Unul dintre ei a ajuns domnitor al Tarii Romanesti, ceilalti cinci – mari dregatori si membri in Divan (in diverse perioade). Sa-i amintim, in ordinea nasterii lor, cu distante de ani intre ei: Draghici – spatarul, Serban – Voievodul, domnitorul, Constantin – stolnicul, Mihai – spatarul, Matei – aga si Gheorghe – spatarul.
Toti au primit o educatie aleasa nu numai de la parintii lor, dar si de la cei mai buni dascali pe care ii puteau oferi pe atunci manastirile noastre. Mai mult decat atat, probabil sfatuindu-se cu sotia sa, postelnicul a adus in tara pe renumitul umanist Pantelimon Ligaridis care pe langa altele, a fost si profesorul celor patru fii mai mari. Constantin, cel mai dornic de invatatura, fu trimis sa studieze la Universitatea de la Padova.
Paul D. POPESCU
