A insinua
Calatorind, recent, cu trenul, am stat in acelasi compartiment cu doi tineri intelectuali. Companionii mei de drum au purtat si o discutie, care, cum se va vedea, justifica scrierea acestui articol. Ca sa fie cat mai inteligibil dialogul lingvistic pe care-l vom reproduce, ii numim, conventional, Badescu si Georgescu pe cei doi tineri intelectuali, care sunt si colegi de serviciu.
“Badescu: Seful nostru a aflat deja ca eu vreau sa ma transfer la alt minister. Cred ca tu i-ai spus, incalcand, astfel, intelegerea noastra.
Georgescu: Nu-i adevarat. Resping insinuarea ta.
Badescu: Nu insinuez, ci te acuz direct, avand in vedere ca numai tu stiai ca eu intentionez sa-mi schimb locul de munca“.
Pentru ca si alti vorbitori (Ii avem in vedere pe unii dintre cititorii nostri) gresesc la folosirea verbului “a insinua” si, implicit, a substantivului “insinuare”, se cuvine, de aceea, sa explicam acesti doi termeni, slujindu-ne de Dictionarul explicativ al limbii romane, editia a II-a, cum facem in mod obisnuit. Dupa aceea, vom proceda tot asa si cu vocabula “inteligibil”, folosita in acest articol.
“A insinua, insinuez, verb de conjugarea I. 1. Tranzitiv. A strecura cu dibacie o aluzie, o idee calomnioasa, rautacioasa. 2. Tranzitiv si reflexiv. A (se) strecura undeva pe nesimtite; a (se) infiltra. Din fr. insinuer, lat. insinuare”.
“Insinuare, insinuari, substantiv feminin. Actiunea de a (se) insinua si rezultatul ei; aluzie calomnioasa, rautacioasa; strecurare, patrundere, infiltrare, insinuatie”. (DEX – 2, pag.494).
“Inteligibil, inteligibila, inteligibili, inteligibile, adjectiv. 1. Care poate fi inteles cu ajutorul gandirii logice; clar, limpede. 2. Care poate fi cunoscut numai de ratiune, de gandire, independent de cunoasterea senzoriala. Din francezul intelligible”. (DEX-2, pag. 497).
Este necesar sa precizam ca, in acest context, a fost folosit primul inteles atat al verbului “a insinua” cat si al adjectivului “inteligibil”.
Mihai Stere DERDENA
