Ionut STANESCU
Am vazut, zilele trecute, cozi interminabile formate la ghiseele administratiilor financiare din tara. Cu o resemnare si un stoicism comparabile celor cu care saracii se incoloneaza la cantinele pentru scapatati, oameni de toate conditiile asteptau sa-si plateasca impozitele pentru 2008 din chiar prima decada a anului.
In acele aglomeratii, puteau fi zariti preponderent batrani. Erau, insa, si destui tineri. In multe orase din tara, plata impozitelor, inca din ianuarie, nu le confera contribuabililor vreun avantaj in plus fata de cazul in care si-ar plati darile in martie, acestia beneficiind de o bonificatie identica in ambele situatii. De ce stateau, atunci, oamenii la coada? De multumire fata de modul in care reprezentantii statului cheltuiesc banii stransi din impozite nu poate fi vorba. De o vreme prielnica unor astfel de asteptari – nu. Motivatii financiare pentru a-si asuma acest efort – nu.
Care este, atunci, explicatia pentru care mii de romani practica acest lugubru pelerinaj – asezandu-se la cozi care le rapesc timpul, ii expun la ger si le pot afecta starea de sanatate?
Cel mai probabil, aceasta este unul dintre semnele de manifestare a idolatriei pe care multi dintre romani o au fata de stat si fata de oficiile sale – idolatrie care pare ca va subzista mult timp de-aici inainte si care are la baza o imagine extrem de denaturata a statului. Nu neaparat o idolatrie in sensul adoratiei, ci in sensul increderii aproape oarbe intr-o entitate a carei organizare este atat de complexa, de alambicata si de paradoxala incat aproape nimeni nu ii cunoaste mecanismele in totalitate. Faptul ca multi oameni aleg sa fie onesti fata de tara in care traiesc este un lucru pozitiv, faptul ca manifesta fata de structurile aceleiasi tari un devotament uneori vaduvit de logica reprezinta, insa, o vulnerabilitate pe care autoritatile statului o pot specula ori de cate ori isi propun.
Cei pe care i-am vazut canonindu-se cate trei-patru ceasuri ca sa-si plateasca anticipat datoriile pe anul 2008 sunt, mai mult ca sigur, victimele de serviciu ale discursurilor populiste de care scena politica romaneasca abunda. Il vor crede pe presedinte cand va spune ca isi doreste o Justitie corecta, il vor crede pe liderul opozitiei cand le va promite salarii minime de 700 de euro, il vor crede pe primul ministru cand le va declara ca majorarea pensiilor nu va fi urmata de deprecierea puterii de cumparare a leului. Si il vor vota pe cel ale carui fagaduinte vor fi cele mai ispititoare.
De altfel, judecand dupa modul destrabalat in care politicienii isi alcatuiesc discursurile este limpede ca ei mizeaza pe existenta unui auditoriu naiv, lipsit de memoria dezamagirilor pe care le-a trait si cu o incredere mereu vie in posibilitatea existentei unui stat providential – care i-ar putea asigura bunastarea fara sa tina cont de pragmatismul regulilor economice.
Prin cultul bolnavicios pe care il au fata de respectarea obligatiilor fata de stat si prin perseverenta cu care se umilesc la ghiseele fiscului, multi romani confirma existenta acestui auditoriu credul, oricand mai inclinat sa execute ceea ce i se cere, decat sa se indoiasca de integritatea morala si intelectuala a celor care comanda.
