Sevastia Floru Dumitrescu ar fi trecut prin viata ca o ploiesteanca anonima daca, intr-un anumit moment, comportarea ei exemplara, eroica, am putea zice, nu i-ar fi adus notorietatea.
Se nascuse la Ploiesti, catre sfarsitul anilor 60 ai secolului al XIX-lea. Era fiica celebrului Ioan I. Romanescu, primul profesor de limba romana din oras si primul director oficial al Liceului “Sfintii Petru si Pavel”, presedinte al sectiunii Ploiesti a Societatii pentru invatatura poporului roman, autor de manuale scolare etc.
Dupa ce a absolvit clasele primare la Scoala de fete nr.1, s-a inscris la Externatul “Despina Doamna” de curand infiintat care, pe atunci, avea numai patru clase. Inteligenta, cu apetenta pentru invatatura, a pus acolo, sub indrumarea unor profesori destoinici (printre care si tatal ei), bazele unei frumoase culturi generale, pe care si-a rotunjit-o ca autodidacta in mediul intelectual din casa parinteasca.
Acest lucru, ca si infatisarea ei placuta, eleganta, distinctia, conversatia vie, spirituala, interesul pentru muzica si dans i-au asigurat un succes deplin ca “debutanta“ in lumea mondena. Foarte curand, se casatorea cu un tanar medic, doctorul Floru Dumitrescu, avand si un baiat. Viata de familie nu i-a intrerupt-o pe cea mondena.
La intrarea Romaniei in primul razboi mondial, s-a incadrat si ea, alaturi de prietenele ei, in activitatea Societatii de Cruce Rosie. In toamna anului 1916, ea a ramas la Ploiesti, sub ocupatie inamica, singura, deoarece si fiul ei, care isi luase doctoratul, era mobilizat ca medic militar in Moldova.
Dupa aproape un an de ocupatie, in urma unui denunt, politia militara germana a descoperit in subsolul casei ei, intr-o incapere amenajata pentru a fi locuita in bune conditii, pe locotenentul Nicolae Tataranu, grav ranit in urma unei evadari. Politia a arestat-o, impreuna cu alte doua doamne din conducerea Crucii Rosii, Elena Cantili si Atina Gheorghiu, depunandu-le la inchisoarea de pe strada Rudului.
In pregatirea procesului s-a constatat ca cele trei inculpate, in anul care trecuse de la inceputul ocupatiei, adapostisera, hranisera, vindecasera si le procurasera haine civile la 13 ofiteri romani evadati din lagarele de prizonieri, din spitalele militare sau ascunsi prin cine stie ce coclauri. Ele isi facusera o retea de tarani si de ciobani care, atunci cand sosea momentul, ii conduceau spre linia frontului si-i treceau in mare taina in Moldova.
In rechizitoriul lui, procurorul militar a cerut pedeapsa cu moartea pentru Sevastia si temnita pe viata pentru celelalte doua. Din fericire, presedintele instantei, un capitan-magistrat german a spus ca fapta inculpatei nu poate fi judecata decat in functie de sentinta in cazul locotenentului Tataranu, caruia starea sanatatii nu-i permitea sa apara in instanta. Peste o luna de zile, acelasi complet de judecata exonera pe ofiter de invinuirea de spionaj si hotara ca, la completa vindecare sa fie trimis in lagarul de la Stralsund (el va evada, totusi, din nou, si va ajunge in Moldova). In aceste conditii nici doamnele nu mai puteau fi acuzate de spionaj ci numai de incalcarea dispozitiilor administratiei militare. Sevastia a fost condamnata la 6 ani de inchisoare, iar celelalte – la trei. In Ploiesti au inceput manifestatii in favoarea doamnelor. Cum era in timpul tratativelor de pace separata, nevoind sa agite populatia romaneasca, Tulf von Tscheppe und Weidenbach a ordonat rejudecarea procesului care a redus pedeapsa la trei ani si, respectiv, un an. Cum se incheiase pacea, manifestatiile au fost reluate si guvernatorul militar a trebuit sa le gratieze pe toate trei.
Imediat dupa razboi, a fost distinsa cu cea mai inalta decoratie feminina “Ordinul Regina Maria”.
A murit, uitata, in 1946, la Bucuresti.
Paul D.POPESCU
