Vazut de departe, Evul Mediu pare o epoca incantatoare, plina de romantism. Si cate fete si femei nu au avut nostalgia unor timpuri eroice, cand cavaleri viteji salvau fetele de orice primejdii ?!
Jupanesele, sotiile marilor boieri, si jupanitele, fiicele lor, duceau o viata pe care n-ar suporta-o astazi nici femeile aflate pe pragul sau chiar sub pragul saraciei. Este adevarat ca, in epoca lor apareau ca acelea care traiau cel mai bine, care se bucurau de mai mult confort decat semenele lor. Un confort, cat de cat, nu au cunoscut decat cele care au trait in castelul de la Filipestii de Targ. Calatorul Paul de Alep, care ajungea in aceste locuri in a doua jumatate a secolului al XVII-lea, il descrie ca o cladire mareata cu dulapuri incastrate in ziduri, cu pavimente de marmura, cu mobilier mult si deosebit, cu covoare „persane” cu pridvoare, cu camere multe si spatioase si, mai ales, cu o baie, cu apa curenta, cu sfesnice si candelabre, cu sute si sute de lumanari.
Dar aceasta era o raritate. Chiar Paul de Alep, care umblase binisor prin Tarile Romane si Europa de Est, declara ca nu mai vazuse asa ceva decat la Constantinopol. In rest, chiar in randurile marii boierimi, confortul era mult mai scazut, ca sa nu mai vorbim despre boierii de rangul II sau de mica boierime, de boiernasi.
Din vestigiile pastrate rezulta ca, pana la sfarsitul secolului al XVIII-lea, imensa majoritate a conacelor erau construite din piatra sau caramida, deasupra unor beciuri incapatoare, sub acoperisuri inalte invelite cu sindrila (rar cu tigla). Foarte putine dintre acestea aveau mai mult de patru camere in afara de bucatarie. Inghesuiala era mare si, de toamna pana primavara, nu se mai incalzeau niciodata oricate lemne ar fi pus in caminele imense.
Cat despre igiena, ce sa mai vorbim ! Vara, mai toate conacele aveau cate un elesteu anume unde se imbaiau, imbracate in niste camesoaie largi care lasau apa calduta sau rece sa le invaluie trupul, dar li-l ascundeau de orice priviri indiscrete, chiar de cele ale surorilor, mamelor sau fiicelor lor. In anotimpul rece, baia era un fenomen cu totul rar (nunti, petreceri deosebite, Craciun, Paste). Se facea intr-un hardau adus in tinda casei de catre slugi si umplut de roabe, cu apa fierbinte si rece.
In ceea ce priveste mancarea, se poate spune ca erau singurele femei care mancau pe saturate, fara sa fie nevoite sa-si rupa de la gura ca sa le dea si copiilor. Dar mancau lucruri grele, grase – cu exceptia zilelor de post – si mult, incat uneori se imbuibau pana li se facea rau.
Cand se imbolnaveau, nu se bucurau de asistenta medicala. In afara de medicul domnitorului, nu mai erau in tara mai mult de doi-trei doctori, la care se ajungea greu si cu bani multi. De altfel, ce consultatie era aceea cand medicul nu avea voie sa atinga trupul femeii, decat peste vesmantul purtat de ea ? Se aduceau vraci, babe doftoroaie si cand acestia nu puteau sa faca nimic, chemau preotul… Femeile sufereau mult, dupa firea lor, unele in liniste, gemand inabusit, altele tipand, urland, ocarand roabele. In schimb, inmormantarile, dupa rangul sotului, erau fastuoase si pomenile se urmau dupa tipic, chiar daca, intre timp, barbatul vaduv se recasatorise.
Este adevarat ca erau cel mai bine imbracate dintre toate femeile vremii. Aveau rochii de matase sau mai calduroase, de catifea, de velur, de postav subtire de Flandra. Pentru ocazii se imbracau cu rochii de brocart moale, cusute cu paiete si cu fireturi, cu broderii de matase. Aveau si rochii mai subtiri ca si lenjerie de „batist” si de „tulpan”, aveau blanuri si caciulite de tot felul.
(va urma)
Paul D. POPESCU
