Continuam prezentarea atmosferei de asteptare si pregatire a Sarbatorilor de iarna in Ploiestiul interbelic .
Exista inca o preocupare majora a femeilor din paturile avute, care se diminua pana la disparitie cu cat coborai treptele sociale: SPIONAJUL. Intrebarile mari la care acesta trebuia sa raspunda erau: “unde petrece Cutare ?”; “ pe cine a invitat de Craciun sau de Anul Nou Cutare”; “ ce pune pe ea Cutare in seara de… ?”, “ ce pune pe masa Cutare “? Cu cat pozitia unei familii era mai inalta, cu atat doamna avea nevoie de raspunsuri mai multe si mai ample. Erau recrutati pentru SPIONAJUL monden toti cei care puteau fi recrutati: sotii, copiii, servitoarele, furnizorii. Dar, mai ales, erau persoane specializate in asa ceva, vaduve sau domnisoare batrane, care facusera odinioara parte din lumea buna, unele saracite, altele usarnice ramase cu ceva stare. Aceste “usarnice” – cum le numeau sotii doamnelor, neavand ce face toata ziua, isi vizitau nepoatele sau fiicele unor prietene de demult sau simple cunostinte. Erau bine primite in tot timpul anului, dar mai ales acum, in preajma sarbatorilor: “o tuica fiarta ? o cafeluta ? o gusta- rica ?“. Musafira era grozav de bine informata, avea talent la povestit si stia ce-o interesa pe gazda. La randul ei, cu finete, cauta sa afle cate ceva de la cocoana care o primise pentru a-si imbogati repertoriul. Pe baza acestor informatii isi bazau cocoanele toata strategia acestei perioade. O alta problema a femeilor ploiestene era “scuturatul” de sarbatori. Si aici exista o adevarata ierarhizare a sarcinilor. Doamnele de primul rang nici macar nu supravegheau operatia, lasand sa faca acest lucru “coana mare” (mama, soacra sau o matusa). Cele de rangul al doilea dadeau unele indicatii (observatii, ocari, palme) lasand apoi lucrurile in seama unor persoane de incredere. Pe o treapta mai joasa, doamna conducea ea insasi actiunea, iar pe o alta ea muncea singura sau ajutata de cineva. In sfarsit, mai erau femei care nici nu prea aveau ce scutura, nici de ce. Erau cele din familiile foarte sarace sau sotiile betivilor. Ele se ofereau in acele zile pentru orice treburi, cu ziua, ca sa aiba ce imbuca si sa dea si copiilor ceva.
Care era “orarul” scuturatului. In casele mai mici el dura o singura zi, in cele mai mari se facea pe grupuri de camere si dura doua, trei sau patru zile. Oricum, prima operatie era batutul covoarelor si al presurilor. Incepand de pe la 15 decembrie, in fiecare dimineata pe la ora 9,00 sau spre seara pe la ora 4,00 incepeau sa se auda peste tot rafalele ca de pusca sau de mitraliera ale batatorilor de covoare. Daca se nimerea sa fie zapada se si spalau covoarele. Intre timp se freca parchetul sau dusumelele de mirosea pana departe a soda si se stergeau geamurile si oglinzile.
Mari, foarte mari griji, provoca problema mancarii, pentru ca Sarbatorile de iarna erau concepute ca o perioada a belsugului, a imbuibarii chiar. Umbla si o vorba: “Pastele fudulul, Craciunul satulul”. Grija procurarii si taierii porcului revenea, mai ales, barbatului (in casele mari porcul se aducea taiat, parlit si transat de la “mosie”, de la “vie” sau de unde fusese cumparat) si in zilele din jurul Ignatului vazduhul se umplea de guitatul tragic al ramatorilor sacrificati. Pe o scara mult mai redusa se sacrificau de Anul Nou curcanii sau alte oratanii. Si cu taiatul acestora era o problema, pentru ca, dupa traditie, partea femeiasca nu avea voie sa taie pasari. Cum unii barbati erau “milosi”, altii nu voiau sa se injoseasca, in unele gospodarii, pentru asa ceva erau folositi gunoierii, care se ofereau imediat in schimbul a doi-trei lei sau a unei tuici.
Meniul de Craciun era bine cunoscut si devenise traditional: caltabosi, sarmale, friptura, carnati si cozonac. Dar cata deosebire era, de la casa la casa, in prepararea acestora si in ceea ce se mai punea pe masa pe langa acestea. Desigur, deosebirile enorme erau determinate si de starea sociala si materiala a fiecarei familii, dar si de priceperea, de gustul si de harnicia stapanei casei. Chiar cand aceasta nici nu dadea prin bucatarie, sarmalele, salata “boeuf”, ori aspicul de curcan erau facute: “cum ii place conitei ca altfel va arde focu…”. Cand gospodina supraveghea ea insasi bucataria sau cand chiar ea “invartea” totul, felicitarile si multumirile erau acordate pe drept, dar si in celelalte cazuri, cocoanele mari le primeau cu seninatate, convinse ca fara ele nu s-ar fi facut nimic.
Cine muncea, efectiv, pentru punerea in opera a acestui program de pregatiri ? 75-80% din el era realizat de femei: stapana casei (chiar daca uneori isi delega atributiile), rudele feminine (mame, soacre, fiice), toate femeile din personalul salariat al casei (bucatarese, fete in casa, cameriste, spalatorese) si femei cu ziua. Care erau barbatii implicati acolo unde nu se putea fara ei: sotii si fiii (atunci cand nu dispareau de acasa sub diferite pretexte), personalul masculin (gradinari, vizitii, randasi etc.) si cei pe care profesiunea sotului ii mobiliza: ordonantele, dar si alti soldati din cazarma, aprozii de la tribunal si de la judecatorii, odaiasii de la diverse institutii, baietii de pravalie, ucenicii din ateliere etc. Dar toti acestia lucrau sub indrumarea femeilor…
Paul D.POPESCU
