Vom incepe micul nostru articol cu doua explicatii asupra titlului. De ce “Sarbatorile de Iarna !” Pentru ca in luna aceasta se tineau lant sarbatorile religioase, sarbatori mari care constituiau, fiecare, momente importante ale anului. De ce ploiestence ? Pentru ca in lumea rurala si in cea a micilor orase, cutumele si traditiile legate de aceste momente erau putin deosebite de cele de aici. Si ar mai trebui ceva adaugat: lucrurile pe care le vom spune noi se refera exclusiv la perioada interbelica.
Pentru femei, sarbatorile de iarna, dintre care Craciunul era cea mai importanta, constituiau, de departe, cea mai dorita si mai asteptata perioada a anului. Aceasta, cu toate ca, pentru 90% dintre ele, era o vreme de munca istovitoare si pentru toate, dar absolut pentru toate, un prilej de nenumarate griji.
Din punct de vedere al muncii si al preocuparilor, deosebim mai multe categorii de ploiestence.
Prima era cea a “cocoanelor mari”, sotiile demnitarilor judetului, ale petrolistilor, ale marilor negustori, ale mosierilor, cand nu cumulau aceste calitati. Clasificarea acestora – desigur arbitrara – se facea in functie de marimea casei, de numarul si valoarea personalului. In asemenea case (circa 25), existau cel putin un vizitiu, un sofer, un randas, o bucatareasa, doua sau trei fete in casa ori cameriste, toti acestia avand, uneori, ucenicie facuta in casa sau fiind primiti pe baza unor recomandari. La nevoie se mai angajau si femei cu ziua, care atat asteptau.
In asemenea case, femeile, stapanele si fiicele lor, nu faceau nimic din treaba propriu-zisa, dar aveau destule griji. Ele trebuiau sa supervizeze, sa indrepte, sa aprobe, pe un ton mai sfatos sau mai rastit. Ba, uneori mai scapand si cateva palme.
Mai chinuitoare era grija de a face in asa fel incat sa petreaca intens “de sarbatori”. Aceste 25-30 de familii erau impartite in cateva cercuri care se completau ici si colo si cu familii din alte categorii sociale, dar suficient de instarite ca sa “tina trena”. Se faceau adevarate studii de strategie, incepand de pe la 1 decembrie; era un du-te-vino de biletele pana cand se aranja unde vor petrece “a doua zi de Craciun”, noaptea de Revelion si de Boboteaza.
Ceva mai simpla era luarea in calcul a onomasticilor. La 27 decembrie, isi sarbatoreau ziua Stefaniile si Stefanii, iar la 7 ianuarie – Janele si Janii, Ioanele si Ionii. Doamnele calculau, din vreme, cand si pe cine dintre acestia invita, ca sa-si asigure, la randul lor, invitatia, acolo. In aceasta risipa de energie, un ajutor important il oferea telefonul. In perioada interbelica, toate casele aristocratice si cele din marea burghezie aveau asa ceva, iar din 1930, cand se introdusese la Ploiesti, telefonul automat, cu arc, apeland numarul dorit, direct, fara interventia centralistei, cocoanele vorbeau ore intregi.
Mai era o alta grija chinuitoare: toaletele. Fiecare doamna din marea societate isi facea cel putin 6 rochii noi pentru ca, imediat dupa sarbatori incepea sezonul monden. Aceste rochii nu erau comandate si confectionate inainte de 1-10 noiembrie, cand incepeau sa soseasca pe la croitorese “jurnalele de moda“ de la Paris si cand se termina “iama” prin magazinele din Ploiesti si Bucuresti dupa metraje scumpe. Unde mai erau si domnisoare aduceau croitoreasa sa lucreze acasa. Se exercitau mari presiuni asupra croitoreselor si modistelor, ca totul “sa vina bine” si sa fie gata la timp. Veneau apoi tratativele diplomatice cu sotii in legatura cu “ce ne-aduce Mos Craciun”. De regula, sotii cautau sa micsoreze bugetul pentru cadouri, iar sotiile – sa-l mareasca. Tratativele durau cateva zile si se incheiau, de regula cu victoria doamnei care isi adjudeca, pentru ea, cea mai mare parte (blanuri, bijuterii, parfumuri).
Aceste “griji” ale mamelor de familie scadeau pe masura ce coborai scara sociala sau pe cea a averii pana dispareau complet. Dar ce le mai invidiau femeile sarace pe cele bogate tocmai pentru aceste griji !
(va urma)
Paul D. POPESCU
