Biserica Sfantul Nicolae Vechi
Ploiestii au inceput prin a avea biserici si bisericute de lemn, unele dintre ele legendare. Prima biserica de zid a fost ridicata de Matei Basarab in anul 1639. Totusi, inainte de ea a mai existat in oras un locas, care nu era ridicat numai din lemn si care era anterior Bisericii Domnesti, avand hramul Sfantul Nicolae. Ne-ar placea sa afirmam ca a fost ctitoria lui Mihai Viteazul, dar domnia scurta si furtunoasa nu i-a ingaduit acestuia sa ridice asemenea locasuri, nici macar in orasul lui „preferat”. Dar biserica exista atunci si este de crezut ca in ea a luat Voievodul juramantul de credinta capeteniilor ostirilor sale, la acel inceput de octombrie 1599, in ajunul pornirii campaniei spre Transilvania, care avea sa fie inceputul primei uniri a romanilor.
Aceasta biserica cunoscuse la construire o tehnica mixta. Partea de rasarit, respectiv absida altarului si inceputul peretilor naosului erau facute din zidarie, restul era lucrat din lemn. De aici si soarta diferita a celor doua parti; cea de lemn a disparut, cu mai bine de doua secole in urma si nu ne ramane decat sa ne inchipuim cum arata. In schimb, partea de zidarie, cu toate calamitatile, s-a mentinut, ca niste ruine izolate pana spre sfarsitul secolului trecut. Se intelege ca ele au interesat multi intelectuali ploiesteni: arhitectii Alex Zagorit si Toma T. Socolescu, prof. G.M. Petrescu – Sava, pictorul Toma Tomescu (care ne-a lasat o acuarela cu acest motiv).
Desigur parohia nu putea ramane fara un locas sfant. De aceea, o seama de enoriasi – mai toti abagii instariti, care dadusera si numele strazii si al mahalalei – au pus mana de la mana si au ridicat o noua biserica. Ea a fost deplin terminata si sfintita la 24 aprilie 1852, cand a primit un al doilea hram – „Sfantul Mucenic Teodor Tiron”, dar ruinele vechiului altar au fost pastrate cu sfintenie. Langa ele a fost plantat puiet de brad, care a crescut rapid si a trait foarte mult, biserica primind si numele „Sf. Nicolae cu brazi”.
Acest locas, in toata istoria lui, de aproape un secol, a fost deservita de trei preoti: primul al carui nume nu-l cunoastem, al doilea, Dimitrie Stefanescu, cu o pastoratie de peste 55 de ani, iar al treilea, D. Badiceanu – pe care l-am cunoscut si eu – acesta din urma venise in parohie, la inceputul anilor ‘30.
Parintele Badiceanu a fost un om deosebit. Licentiat si doctor in teologie, pe langa o pregatire excelenta in acest domeniu, avea si o remarcabila cultura generala laica, acestea unite cu o sapientie de origine rurala. Era, in egala masura, un duhovnic pios si atent si un partener de discutii pe teme de istorie, istoria religiilor, morala, psihologie. Era un bun predicator si un la fel de bun condeier, semnand articole in publicatiile vremii si scotand chiar cateva lucrari. Am primit in dar de la el, cu autograf, volumele la” Schitul Lespezi” si „Manastirea Poiana Campina” scrise cu migala de giuvaiergiu. In doua imprejurari, s-a comportat chiar eroic. La 5 aprilie 1944, biserica a fost distrusa de bombardament, parohia ramanand fara un locas sfant. Timp de cateva luni, preotul a batut toate drumurile, la autoritati, la oamenii cu stare si credinciosi, la enoriasii sai sa stranga fonduri pentru ridicarea unei noi biserici. Marile lui eforturi au fost zadarnice: inflatia galopanta facea ca banii stransi sa-si piarda mereu valoarea inainte de a fi folositi. Atunci, cu eforturi uriase, a reusit, cu ajutorul unor artisti rafinati, sa transforme casa parohiala intr-o capela, mica, dar evocand, cu fidelitate un locas sfant. Biserica a fost sfintita catre sfarsitul anului 1945, iar preotul a slujit in ea pana la sfarsitul pastoratiei sale.
O a doua imprejurare in care si-a vadit bunatatea si credinta a fost ingrijirea sotiei sale, o destoinica invatatoare la Scoala de fete nr. 12, activand voluntar si la „Crucea rosie” dar si in toate initiativele din parohie. Cazuta prada unei boli nemiloase, a fost tintuita la pat in ultimii ani ai vietii. Parintele s-a transformat in bucatar, gospodina, infirmier, ingrijind-o singur, dand o pilda de neuitat enoriasilor sai.
Paul D. POPESCU
