Pana acum, au jucat doar in cateva piese de teatru. Trei, patru sau cinci, in functie de vechimea pe care o au in trupa „Oglinzi”. A fost suficient insa ca sa inceapa sa se imagineze pasind pe acelasi covor pe care limuzinele ii debarca pe Leonardo di Caprio, Brad Pitt sau Sharon Stone; cu fotografi roind in jurul lor, scaldandu-i in flashuri; si, de ce nu?, dupa ce vor fi stors emotiile a milioane si milioane de spectatori, inmanandu-li-se statueta aceea filiforma si aurie numita Oscar. Unora dintre actorii Colegiului „Mihail Cantacuzino” din Sinaia, fantasma aceasta li s-a intiparit, definitiv, in subconstient. Pentru altii, Hollywood-ul, cu bulevardele sale pline de „glam”, e tot atat de indepartat ca si viata de apoi.
„Eu sunt «altii»”
Cand a pasit intaia oara pe scena, Bogdan Voicu s-a simtit luat pe sus de un talaz de emotii. Ochii spectatorilor, pe care intunericul ii transformase in niste iluminatii fosforescente, nu aveau decat o singura tinta. Pe el insusi. Colega sa, debutanta la randu-i, nestiind cum sa se stapaneasca in fata acestei forfote de priviri iscoditoare, a sarit peste o replica. „Cand am vazut ca a uitat o replica, m-am gandit daca sa repet ceea ce spusesem sau sa rostesc replica urmatoare. Am ales a doua varianta, iar colega mea mi-a raspuns de data asta bine. Aceea a fost singura gafa la care am fost partas pana acum. Cand urci pe scena, este inevitabil sa te uiti la public. Spaima te copleseste pentru o clipa, insa, e de ajuns sa apuci sa-ti intri in rol, ca te contopesti cu personajul, si iti piere orice urma de trac. Apoi, devii tot la fel de relaxat ca si in viata reala”, spune Bogdan. Are 17 ani si a ales sa faca parte din trupa „Oglinzi” a Colegiului „Mihail Cantacuzino” din pura placere de a fi si „altii”, nu doar el insusi: „Cand esti pe scena, nimeni nu poate sa spuna «Ia uite-l si pe-asta, ce prostii zice!». Poti sa ai mai multe masti, poti sa fii orice persoana doresti. N-am intrat in trupa de teatru ca sa dovedesc ceva cuiva. Chiar daca ma mai lauda colegii din cand in cand, lucrul asta nu imi confera niciun avantaj”. Peste un an, Bogdan va trebui sa aleaga la ce facultate va da admitere. Desi, in momentul acesta, bucuria de a fi „altii” este foarte mare, mai isi lasa inca ragaz sa se hotarasca daca va da la Teatru sau nu.
Pas cu pas, spre di Caprio
Pentru Cristina Scortaru, 16 ani, dilema aceasta este ca si inexistenta. Examenul de admitere si, evident, intrarea la Teatru, apoi intalnirea cu studiourile hollywoodiene sunt doar o chestiune de timp. Este convinsa ca fiecare rand de aplauze pe care le pri-meste o im-pinge, lent dar ireversibil, catre glorie. „Asta vreau sa fac in viitor. Cu cat incep mai repede sa joc, cu atat imi sporesc sansele de a ajunge mai departe. Imi plac foarte mult Leonardo di Caprio si Brad Pitt, iar, dintre actrite, Sharon Stone. Orice piesa noua in care joc ma face sa ma simt cu un pas mai aproape de di Caprio. Cu atat mai mult atunci cand primesc aprecieri. Oscar? De ce nu? Pentru Oscar, insa, as vrea sa joc intr-un rol negativ. Mi-ar placea foarte tare. In viata, fiecare e fortat sa scoata la suprafata partea lui buna. Astea sunt conventiile sociale! Insa daca ai ocazia sa interpretezi un rol negativ, poti spune si face ceea ce n-ai indraznit niciodata sa spui sau sa faci”, marturiseste Cristina.
In lumina orbitoare a reflectoarelor, la conferintele de presa si la petrecerile din noaptea aceea de pomina – cand va trebui sa tina in maini statueta pe care a arvunit-o inca de pe bancile liceului – abia isi va mai aduce aminte de stupoarea pe care a trait-o in fata primilor sai spectatori.
„M-am inrosit foarte tare la fata, iar inima mi se facuse cat un purice. Cand am vazut atat de multi ochi, am fost teribil de inspai-mantata. Am avut insa o revelatie care m-a lecuit complet de emotii. «Daca tot se uita atat de insistent la mine – mi-am zis – atunci haide macar sa le dau ce sa vada!». Si am incercat sa le dau tot ce aveam mai bun”, povesteste adolescenta ceea ce, peste cativa ani, desigur, va relua in revistele californiene.
La inceput au fost onomatopeele
Desi este cel mai talentat dintre membrii trupei „Oglinzi” si la fel de con-vins sa ur-meze actoria pe cat este Cristina, Ionut Dobre – 17 ani – nu indraz-neste sa vise-ze atat de de-parte pe cat o poarta gan-durile pe co-lega sa. Pen-tru el, teatrul isi are rada-cinile in harul onomatopeic pe care si l-a descoperit in copilarie. „De mic copil obisnuiam sa imit tractoare, sunete de masini, ani-male si mi-am dat seama ca scena este singurul loc unde m-as pu-tea exprima asa cum vreau. Cand intru pe scena, simt o adrena-lina pe care nu o simt nicio-data in viata de zi cu zi. In viata reala, sunt anumite bariere care ma impiedica sa fiu altcineva. Sunt prietenii, sunt cei din familie, sunt toti cei care ma cunosc intr-un anumit fel…. Atunci cand vrei sa te schimbi in viata reala, ai de-a face fata criticilor celorlalti, care te obliga sa revii la comportamentul tau obisnuit. In teatru, insa, criticile sunt indreptate doar catre personajul caruia i-ai dat viata”, explica Ionut.
Mirajul de a imparti lumina blitz-urilor cu starurile americane nu l-a instapanit niciodata: „Sunt un tip realist. Probabil ca, daca o sa ma gasesc vreodata in preajma covorului rosu, o sa fiu acolo doar ca sa il intind”.
Dupa ce isi proclama lipsa de iluzii, Johnny, asa cum e alintat de prieteni, isi ingroasa vocea, iar corzile lui vocale incep sa vibreze ca peretii unei caverne. „One maaan, one desire! He waanted to conquer the earth. Jean-Claude Van Damme. In the same crap, we see over and over again…”. Pe colegii sai ii bufneste rasul. Johnny tocmai a imitat sunetul clipurilor publicitare proiectate in cinema-tografe inainte de filmul principal. Poate, cu aceeasi usurinta, sa reproduca scartaitul si trosniturile decorurilor din telenovele, lamenta-tiile gangave cu care sud-ameri-canii isi tin telespectatorii cu sufletul la gura sau zgomotele insinuante ale unei paduri tropicale.
De dragul demonstratiei, Johnny ne pune la dispozitie si un potpuriu de rasete. Ha-ha-ha-uri pe care, dupa ce le auzi, te trec fiori pe sira spinarii sau hi-hi-hi-uri care-ti trezesc nostalgia filmelor pentru copii. Dupa aceasta rafala de hahaieli, care i-au scuturat bine falcile, Johnny abia isi mai gaseste rasul personal. Pare sa-l fi ratacit in increngatura de imitatii careia i-a dat glas. Asteapta cateva secunde, inghite de cateva ori in sec si apoi, pe un ton un pic sasait, scapara un „Ha-ha-ha” foarte natural: rasul sau obisnuit. Intoarcerea la personajul din „viata de zi cu zi” nu este chiar atat de grea.
Ionut STANESCU
