Biserica Sfantul Dumitru
Ceea ce ne-a facut sa ne oprim asupra acestui edificiu a fost, desigur, si faptul ca peste numai doua zile, biserica isi praznuieste hramul traditional, ziua Sfantului Dumitru Izvoratorul de Mir, la care a adaugat, ulterior, un al doilea hram, Sf. Mina.
Un argument este, de asemenea, frumusetea locasului. Acesta este deosebit fata de locasurile din aceeasi generatie (1856), nota dominanta fiind simplitatea si bunul gust. Are un plan simplu (o nava cu o absida spre est, unde este instalat altarul si o turla nu foarte inalta deasupra naosului. Predomina hotarat liniile si suprafetele drepte, singurele exceptii oferindu-le arcadele trilobate din partea superioara a usii principale si a ferestrelor pridvorului, marginea de sus a firidelor pictate si dulcea curba a acoperisului. In rest, totul este sobru: cornisa puternica de sub pazie, pridvorul cu dimensiuni mai mici decat fatada pronaosului, care, sub unghiul sever al antablamentului, da o vaga impresie de arc de triumf.
Biserica actuala a fost ridicata in 1856, dar inaintea ei a fost o alta, tot de zid, dar mai mica, existand cu mult inainte de 1810.
Am ales sa scriem despre aceasta biserica si datorita parohiei ei. La constituirea acesteia, prin secolul al XVIII-lea, a purtat numele de mahalaua lui Ceaus Dobre, probabil de la numele intemeietorului care poate a fost si ctitorul – sau cel putin initiatorul – primei biserici. In momentul in care s-a constituit, prin anii 1780-1790 sau mai tarziu, ea a oprit intinderea spre sud a parohiei Sfantul Nicolae Vechi si a celei a Bisericii Domnesti si spre est a parohiei Buna Vestire. In celelalte directii ea s-a intins liber, odata cu noile asezari omenesti. Spre sud-vest, enoriasii ei s-au tot asezat pana s-au intalnit cu cei dintr-o parohie mai recenta – Sf. Pantelimon, pe linia str. Buna Vestire. Spre est, parohia merge pana la Dambu, dincolo de care nu mai sunt case si, desigur, nicio alta biserica, iar spre sud, enoriasii ei s-au asezat pana dincolo de calea ferata de centura, pana in campie, incluzand microcartierele Motoi si Pictor Rosenthal.
Era deci una dintre cele mai intinse parohii din Ploiesti, dar poate si cea mai putin urbanizata.
In catagrafia eparhiei Ungrovlahiei din 1810, ni se spune ca aceasta mahala are 27 de case, 164 de suflete, 97 de parte barbateasca si 67 de parte femeiasca. La aceasta biserica, pastoreau atunci doi preoti. Preotul Coman sin preotul Costandin, de 35 ani, si preotul Stancu sin preotul Matei, de 40 de ani. Ambii erau „cu citire buna, fara nicio patima, naglobiti de neam ruman, feciori de preoti”.
Asadar, aceasta parohie, desi era cea mai slab populata din oras, isi permitea sa intretina doi preoti scoliti, destoinici si un tarcovnic Stroe sin Radu, de 30 de ani, care “canta si citeste bine”. Desi era o mahala agricola, oamenii nu erau deloc saraci. Sa nu uitam ca, in perioada interbelica, o treime din laptele care se consuma in Ploiesti venea in garnitele laptareselor din Sf. Dumitru (o alta de la Tatarani si o alta din restul mahalalelor si din comunele vecine). Aici traiau trei sferturi dintre carutasii care mai faceau transporturi in Ploiesti, dintre camionagiii care mai aveau camioane-platforma, dintre birjarii orasului, in frunte cu Nae Ioan, care avea 9 trasuri de piata si trei cupee. A aparut si o fabrica textila „Dorobantul” si, tarziu de tot (in anii 30), o scoala primara mixta.
Populatia a crescut vertiginos. Anuarul Arhiepiscopiei Bucurestilor o prezinta ca avand 890 familii cu 2860 suflete (a treia din oras dupa Sf. Vasile si Sf. Spiridon). Biserica avea acum trei preoti: Ioan Gantoiu – paroh, Ioan Minculescu, ajutator si Valeriu Postolache, refugiat din Basarabia. Erau si doi cantareti cu scoala.
Paul D. Popescu
