Emy Dragoi: „Nu sunt in competitie cu nimeni; cant cu bucurie si vreau sa fiu mereu mai bun ca mine”
Este considerat cel mai bun acordeonist de jazz al momentului, iar in Franta a fost incoronat drept acordeonistul anului 2005. Emy Dragoi s-a nascut pe Valea Slanicului, intr-o cunoscuta familie de muzicanti lautari din satul Poiana-Varbilau, dar si-a castigat celebritatea la Paris si a fost aplaudat pe mari scene din Franta, Canada, America, Germania, Rusia sau Belgia. La 15 ani avea propria orchestra si visa sa-l intalneasca pe legendarul Marcel Azzola. L-a intalnit, i-a devenit prieten si l-a adus sa cante pentru publicul romanesc. Pe Emy Dragoi l-au ascultat printese, regi si mari presedinti. Canta, insa, cu aceeasi bucurie si pretuire pentru publicul sau, de oriunde, indiferent daca se afla intr-o renumita sala de concerte sau la o petrecere de familie. De aceea, cel caruia i s-a spus „regele acordeonului” si deja si-a adjudecat recunoasterea internationala nici nu considera ca s-ar afla in competitie cu altcineva decat cu sine insusi. Cu o extraordinara modestie si cu emotie isi defineste, astfel, celebritatea: „Cant cu bucurie si vreau sa fiu mereu mai bun ca mine”.
Copilaria s-a scurs pe… clape
Cand spune ca are convingerea ca a fost nascut pentru muzica, strange, si mai tare, in brate, acordeonul de care, daca ar putea, nu s-ar dezlipi nicio clipa. Si o spune nu cu ingamfare, ci cu un fel de recunostinta pentru destinul care i-a fost scris. Aproape ca a venit pe lume in sunetele vrajite ale muzicii: bunicii sai au fost muzicanti – unul la tambal, celalalt la vioara. Tatal sau, Bica Dragoi, este, si astazi, un apreciat acordeonist. Mama are o voce care incanta ascultatorii. Unchii si matusile canta, si, la fel, doua dintre surorile sale – Raluca si Diana. Propria copilarie s-a scurs pe… clape. Nici nu implinise trei ani si tatal – ale carui acorduri umpleau tot satul si care i-a fost primul si unicul profesor – i-a aratat, pe claviatura acordeonului, o melodie. Apoi, in timp ce intindea burduful, i-a cerut copilului sa repete atingerea clapelor cantatoare. Mai tarziu i s-a spus ca nu a facut nici macar o singura greseala. Au urmat si alte teste. „Aveam un pian foarte vechi. Tata lua o nota, apoi era randul meu. Si-a dat seama ca am ureche muzicala si, pe la trei ani, mi-a cumparat un acordeon micut, cu sase basi. De dimineata pana seara nu ma mai dezlipeam de el. Pe la sase ani, am trecut de la joaca la studiu adevarat. Devenisem un fel de ucenic, la fel ca si ceilalti 40 de copii pe care tata ii invata sa deprinda tainele acordeonului. Cand era cald, lectiile se tineau in gradina. Rasuna toata ulita cand se intindeau atatea burdufuri ! Cred ca eram cel mai mic dintre toti, dar la sfarsitul orelor de studiu, stiam toate piesele pe care le aveau de invatat ceilalti”. Cand priveste inapoi, stie exact „filmul” devenirii sale. Cum a ajuns elev la Liceul de Arta din Ploiesti; naveta obositoare inceputa la cinci dimineata din cauza careia nu o data, la intoarcere, l-a furat somnul si a coborat la statia urmatoare; cum a invatat primul repertoriu de cafe-concert, pe la unsprezece ani; cum improviza, la pian, pornind de la cateva acorduri mestesugit interpretate de bunicul sau. Acum stie exact cat de valoroase au fost toate aceste lectii: „Ele mi-au deschis drumul spre ceea ce sunt astazi. Tata spunea mereu ca teoria nu are valoare fara practica. Ma lua la nunti, cantam de dimineata, de pe la ora zece, cand era obiceiul imbracatului miresii pana seara tarziu, cand incepea petrecerea. Erau si alte vremuri: nu existau nunti si botezuri fara lautari, iar in Poiana-Varbilau erau muzicanti despre care se dusese vestea. Si ma bucur cand vad ca astazi tot mai multi aleg sa asculte nu muzica imprimata pe benzi sau pe casete, ci pe cea cantata, acolo, langa ei, de lautari”. Nu e greu de banuit cat de mandru era tatal de fiul sau si cata incredere a avut in ucenicul sau. L-a lasat sa descopere singur muzica, cu frumusetea, cu dificultatile si cu poezia inraurita pe clapele alb-negre. Si pentru ca l-a considerat pe Eminescu cel mai mare poet din lume, i-a spus Emy, fiului sau, care-i purta prenumele – Ion. Si la 31 de ani, Emy Dragoi este astazi mult mai mult decat un nume de artist.
Pe aceeasi scena cu idolii
Cand ore in sir improviza pe o tema data, nu stia ca „jocul” sau se cheama jazz. Si ca acesta ii va aduce, peste ani, celebritatea. Cand era fascinat de melodii de cafe-concert auzite de pe discurile care circulau pe vremea copilariei sale si-a dorit sa cante la fel. A descoperit, mai tarziu, ca idolul sau era Marcel Azzaro. Iar cand, chemat de un prieten-violonistul Costel Nitescu- a plecat, la varsta de douazeci de ani, in Franta, nu si-a inchipuit ca va ajunge sa cante pe aceeasi scena cu idolul sau. S-a inscris la scoala de jazz a lui Bill Evans – la sectiunea pian, a studiat cu renumitul pedagog si acordeonist Jean Demeux, cu Jean Corti, Isabelle Durand, Daniel Colin, Armand Lasagne. Acum cinci ani, a inregistrat un prim album – Accordeon Steeple – dezvaluind ascultatorului farmecul alaturarii muzicii clasice cu cea de jazz. A urmat, apoi, un alt album – „La Ballade pour Claudia”, care a avut un succes extraordinar, poate pentru ca reprezinta ceva mai presus de muzica interpretata alaturi de trei valorosi interpreti: chitaristii Christophe Lartilleux. Philippe Cuillerier si contrabasistul Jeff Hallam. E omagiul pentru sotia sa, de la care urma sa primeasca cel mai frumos dar: o fetita. Un legamant de iubire pe clape de acordeon pe care se gandeste sa-l reinnoiasca, acum cand un alt asemenea dar se pregatesc sa primeasca, peste sase luni, in sufletul si in viata lor.
Un prieten care nu tradeaza niciodata
Acordeonul face parte din viata romanului care a cucerit Parisul si care a cantat in fata printeselor, a regilor sau a unor importanti presedinti. E convins ca niciunul nu il va trada pe celalalt. Intre argumente, Emy Dragoi are unul care adauga pasiunii cu care vorbeste despre acordeon si ceva anecdotic. „In vacanta, fiindca nu sunt obisnuit sa stau fara acordeon, nu l-am putut lasa acasa. L-am luat cu noi si ne-a insotit, peste tot, in portbagajul masinii”. Nici nu isi poate inchipui ce ar fi putut face daca tatal sau nu i-ar fi descoperit talentul si nu l-ar fi ajutat sa deprinda tainele unui asemenea instrument vrajit. Dar, nu stie nici ce s-ar face fara sotia si fiica sa. Intelegere, echilibru, chiar sensul existentei vin si se intorc in familie. O altfel de muzica: cea a armoniei si a iubirii.
„Daca nu ar fi muzica , nici nu m-as fi regasit in alt loc, decat in Romania. Sotia si fiica mea imi fac diminetile mai senine la Paris, cand privesc spre Turnul Eiffel, aici, acasa, in Romania. Oriunde as fi plecat, le port in suflet si departarea este mult mai usoara“.
De 32 de ori Etnofonia
Canta, compune, activeaza si coordoneaza mai multe trupe in Franta si in tara. A organizat, la Bucuresti, „Nopti albe la acordeon”, a creat un spectacol pentru copii, impartaseste, pe clape, bucuria prietenilor si a cunoscutilor sai in momente speciale de viata si se pregateste sa lanseze un nou album: Etnofonia. In 32 de tari, inclusiv in Romania, vor rasuna, in noiembrie, piese romanesti foarte vechi, reorchestrate in stil medieval, ritmuri de jazz, vocile coristilor cantand cunoscuta piesa „Barbu Lautaru”, sau a lui Marcel Pavel interpretand „Blestemat sa fii de stele”, o cunoscuta melodie lautareasca.
***
Cu multi ani in urma, l-au aplaudat, stransi langa gard, satenii din Poiana-Varbilau, ascultandu-l vrajit pe baiatul lui Bica Dragoi. Astazi, e aplaudat la Paris, la Kiev si, asa cum isi doreste, din ce in ce mai mult la Bucuresti. Pe cat de mari sunt talentul si celebritatea „regelui acordeonului”, cum i-a spus cineva, pe atat de mare modestia sa. Facand si mai regala bucuria intalnirii cu un asemenea artist.
Dincolo de frumusetea gandurilor sale, cititorii nostri pot vedea maiestria cu care Emy Dragoi atinge clapele acordeonului maine seara, cu incepere de la 18.15, in emisiunea „Unu la … Una” difuzata pe PRAHOVA TV.
Luiza Radulescu Pintilie
