Dinastia de Saint-bernarzi de la Sinaia
Patru Saint-bernarzi, un caniche si o pisica – aceasta este zestrea zoologica pe care primarul Vlad Oprea a strans-o in ultimii 12 ani. A gasit-o pe Babi – intemeietoarea dinastiei de Saint-bernarzi – in mainile unui negustor din Piata Obor, Bucuresti. Era un ghemotoc pufos si baltat, si i-a atras atentia prin capul perfect rotund, tocmai bun de pus in rama. N-a putut rezista sa n-o cumpere si, dupa cateva ore, cei doi intrau impreuna in orasul Sinaia. La vremea aceea, primarul locuia intr-o casa cu putina curte, asa ca Babi s-a invatat cu mirosurile noilor sai stapani, zbatandu-se intre peretii unor odai stramte, croindu-si drum printre mobile si urinand pe unde apuca. „Facea pipi prin toate colturile casei. A fost ceva groaznic, parca eram inundati!”, rememoreaza Vlad Oprea diluviile care izbucneau din posteriorul animalului. In curand, a fost mutata cu tot cu baltile carora le dadea nastere in curtea firmei Privacons. De foarte mica, si-a vadit cateva placeri la care n-a mai renuntat niciodata: tavalirea prin zapada, salturile in raul Prahova si calatoriile in portbagajul masinii. A facut nenumarate drumetii pe piscurile din Bucegi si Piatra Craiului. Uneori, intorcandu-se acasa in aceeasi zi in care plecase, alteori, stand de paza la capataiul cortului in care primarul somnola. „A pus pe fuga ursi si ne-a ferit de pericole. Este curajoasa si nu se da in laturi de la nici o confruntare. Odata, dupa ce urcasem impreuna pe crestele Pietrei Craiului, a trebuit sa coboram la o cabana. Privelistea prapastiilor o facea sa tremure de frica. Desi plangea, uitandu-se la haurile nesfarsite care se cascau jur-imprejurul nostru, continua sa coboare. Cand am ajuns jos, la cabana, mai erau doi Saint-bernarzi – ai cabanierului. S-au apucat s-o amusineze. Isi plimbau narile pe peste tot, si, deodata, au inceput sa latre violent, sarind sa o muste. Abia am mai reusit sa intru intre ei si sa-i despart.”, poves-teste Vlad Oprea, amintindu-si ca, din arbitrarea acestui meci intrarasial a scapat doar cu pantalonii facuti franjuri.
Babi nu a avut prea mult respect pentru sangele albastru care ii curgea in vine si i se reflecta in pedigree. Ajunsa la maturitate, s-a balacit in apele edulcorate ale amorului cu un caine maidanez, pe care stapanii ei nu l-au cunoscut niciodata. Din aceasta nunta, a rezultat Bob, o corcitura de talie mare, extrem de chipesa, despre care cei neavizati cu istoria iubirilor lui Babi cred ca este un Saint-bernard veritabil. Pentru a disparea eventualele asperitati ale ascendentei sale vulgare, Bob a fost inscris la cursurile unei scoli de dresaj. S-a dovedit inapt pentru studiu, plictisindu-se repede de lectiile profesoarei. Ori de cate ori neatentia acesteia i-o permitea, sarea gardul, vazandu-si de drum catre casa. De pe urma planurilor de a-l transforma intr-un catel civilizat, a ramas cu o singura deprindere: aceea de a-si intinde laba cand aude pe cineva spunand „Da noroc, Bob!”. Lui Bob i-au urmat Bumfy si Bela, catei pe care Babi i-a zamislit incrucisandu-se doar cu Saint-bernarzi neaosi, renuntand la imperecherile intempestive cu potaile de pripas. Babi este acum foarte in varsta. I-au crescut cioturi pe sira spinarii si o dor picioarele, facand tot mai necesare vizitele medicului veterinar. La 12 ani, a depasit cu 24 de luni speranta de viata a unui Saint-bernard obisnuit. Totusi, inca ii mai place sa se rostogoleasca in zapada, sa plonjeze, alaturi de copiii ei, in raul Prahova, si sa se aburce in portbagajul masinii – asteptand ca primarul sa se suie la volan, sa porneasca motorul si sa o duca sa admire peisaje necunoscute.
Jari spintecatorul de Azuga
Adrian Purcaru si-a dorit dintotdeauna un caine husky, datorita comportamentului rezervat si prestigiului utilitar al acestei rase. Incercand sa gaseasca un nume nordic, a ales sa-si boteze catelul Jari, dupa fostul numar 10 al echipei Ajax Amsterdam – finlandezul Jari Litmanen.
„Inca de la inceput, m-am straduit sa-i dau o educatie foarte stricta: in copilarie, aproape ca l-am persecutat. Este o rasa foarte indepen-denta si, daca nu-l dresezi cum trebuie atunci cand e mic, n-o sa faca niciodata ceea ce-i ceri. Jari avea o foarte dezvoltata pornire de a trage, astfel incat abia reuseam sa-l tin in lesa”, isi aduce aminte edilul sef din Azuga. Tendinta spre vagabon-daj a catelului a fost sursa principalelor spaime ale primarului. Ademenit in padure de damful erotic pe care catelele il slobozesc in timpul primaverii, s-a intamplat ca Jari sa vina acasa dupa o absenta de doua sau trei zile. Acum cativa ani, dupa un crailac asemanator, primarul a trebuit sa-l recupereze tocmai de la cabana Garbova – aflata peste munte, la sase kilometri de Azuga: „Se tinuse scai dupa o haita care curta niste cateluse coborate de la cabana. Ca sa-l aduc acasa, am mers pana la Predeal cu masina, iar de-acolo, am fost nevoit sa inchiriez un snow-mobil”.
Desi nu latra mai deloc si este cel mai bland animal din lume cu oamenii, la vederea altor vietati, in Jari se desteapta un atavic elan vanatoresc. Intre jivinele carora le-a pus capat zilelor, se numara trei rate, doua gaini si doua oi, aceasta facand abstractie de nenumaratii soareci si alte vietuitoare pe care i-a starpit fara ca stapanul sau sa fi aflat vreodata.
„Intotdeauna, inainte de a-l lasa liber, ma duceam cu el la marginea padurii. Odata, a simtit o turma de oi de la mare distanta. Pana ca eu sa am timp sa-l strig si sa vin dupa el, apucase sa puna ochii pe o oaie si sa se repeada la ea. De la departare, mi se parea ca doar se juca, insa o muscase destul de rau. Isi infipsese coltii adanc, avariindu-i ficatul. Oaia n-a murit din prima, insa, dupa o zi, am aflat ca bolea la stana. L-am despagubit pe cioban, platindu-i-o cu bani pesin si am mancat-o facuta pastrama, impreuna cu prietenii”, povesteste primarul cum a fost nevoit sa termine ceea ce patrupedul sau doar incepuse.
In varsta de opt ani, lui Jari i s-a domolit instinctul de remorcher, iar demonii senzualitatii au ajuns sa-l lase indiferent. Astfel, promenadele lui sunt mult mai confortabile. In fiecare zi, fie dimineata, fie seara, mama primarului il scoate la plimbare, pe Valea Azugii. Fac impreuna kilometri buni, un adevarat deliciu pentru catelul ai carui stramosi erau obisnuiti sa fie inhamati la saniile eschimosilor si sa alerge pe vastele intinderi de zapada de la Cercul Polar.
Ionut STANESCU
