* interviu cu preotul Aurelian Frusinoiu, de la Catedrala “Sfantul Ioan Botezatorul” din Ploiesti
Stingerea din viata a Patriarhului Bisericii Ortodoxe Romane, Teoctist, asaza o lumina aparte peste viata sa de indelungata slujire si peste accea de traitor intre oameni,
prin amintirile acelora care l-au cunoscut si i-au fost in preajma. Unul dintre acestia este preotul Aurelian Frusinoiu, de la Catedrala „Sf.Ioan Botezatorul ” din Ploiesti, cu care am purtat acest dialog la putine ceasuri dupa aflarea neasteptatei vesti.– Sunteti trist parinte Frusinoiu…
– Sunt foarte trist, ca unul dintre acei marinari de pe corabia ortodoxiei careia ii piere, dintr-o data, capitanul.
– In ce imprejurari l-ati cunoscut pe cel caruia aveati sa-i fiti in preajma ani buni ?
– L-am cunoscut in 1986, pe 3 decembrie, cand paseam, ca student, in anul I, la Seminarul Teologic din Bucuresti. L-am cunoscut in locul in care aveam sa lucrez, peste alti sapte ani, ca diacon al Catedralei Patriarhale. Astfel am slujit, timp de sapte ani, aproape duminica de duminica, si in zilele de sarbatoare, alaturi de Preafericirea Sa. Si, iata, sunt alti sapte ani, de cand sunt preot al Catedralei „Sf.Ioan Botezatorul” din Ploiesti, trimis aici cu inalta binecuvantare a Parintelui Patriarh Teoctist.
– Ce insemna credinta in Dumnezeu pentru acela ales sa pastoreasca, intru duhovnicie, Biserica Ortodoxa si pe credinciosii sai ?
– Exprimarea credintei sale se facea in tot timpul si in tot locul. Emana o duhovnicie aparte si atat cat au putut ochii mei sa cuprinda, cred ca atingea inaltimea demnitatii pe care i-o daruise Dumnezeu in timpul Sfintei Liturghii. Era un slujitor desavarsit, in toate acceptiunile acestor cuvinte: slujitor al lui Dumnezeu, slujitor al bisericii si deopotriva slujitor al oamenilor.
– Sunteti dintre aceia care i-au fost aproape in indeplinirea responsabilitatilor sale de conducator al unei institutii in care romanii si-au declarat, nu o data, increderea, dar ati cunoscut, la fel de bine, si omul. Cum curgea o zi din viata sa? Ce ii placea sa manance, de exemplu; cum isi petrecea ceasurile de ragaz?
– Isi incepea fiecare zi mergand in paraclisul Palatului Patriarhal si rugandu-se. Uneori intarzia acolo si vreme de un ceas, dupa care venea la masa. Nu stiu sa fi avut mancaruri preferate, stiu insa cat de cumpatat era si ca manca natural. Pana la orele amiezii, era prins cu activitatea de birou. Pranzea apoi, si in multe dintre aceste momente, fire deschisa si iubitoare de oameni, nu-i placea sa fie singur si de aceea, se inconjura de colaboratori, de reprezentanti ai unor institutii, alaturi de care sa poata, gasi, intr-un mediu calm, solutii la multele probleme legate de institutiile si slujitorii Bisericii. Dupa orele de odihna, avea programate, de asemenea, diverse intalniri, iar seara citea sau se uita la televizor. Ii placeau mai ales acele emisiuni care surprindeau omenescul, viata de fiecare zi si se lasa, adesea, impresionat de ceea ce vedea si auzea. Erau zile in care adormea tarziu, aproape de miezul noptii.
– Ati vorbit de omenesc. Ce il facea sa zambeasca, ce ii aducea pe chip intristarea ?
– Se bucura, foarte mult, cand vedea oameni care au ajuns sa prinda anii batranetii, cu experienta si intelepciunea pe care le dau vietii. Nu i-au lipsit simtul umorului si deschiderea catre ceea ce, in simplitate si bucurie, da firescul unei vieti de om.Dar se intrista ori de cate ori vedea pe cineva suferind. Bucuriile semenilor deveneau, intr-un fel, si bucuriile sale, asa cum durerile lor il dureau la randu-i. Il macinau si-l preocupau mult timp.
– L-ati vazut, vreodata, chiar plangand ?
– Da, l-am vazut. Moartea mai ales il facea sa lacrimeze.
– Intr-un asemenea moment, care va sunt amintirile celei mai pregnante?
– E greu de spus. Dar, daca ar fi sa incerc cumva sa-l definesc in putine cuvinte, as spune ca avea o masura in tot ceea ce facea. A fost un om care a cumpanit, foarte bine, fiecare atitudine, fiecare hotarare pe care a luat-o. Nu era iute la manie, nu lua decizii pripite. Totdeauna se retragea, aprofunda, cugeta si abia apoi isi spunea punctul de vedere. As spune chiar, ca era foarte diplomat si a reusit astfel, sa gaseasca o cale in care sa apropie politica de interesul bisericii, dar si sa imbiseri-ceasca, intr-un fel, cate ceva si in politica. Nu a facut rau la nimeni. Cred ca a fost un om al lui Dumnezeu pentru un popor al lui Dumnezeu. Este adevarat ca au fost si multe interpretari pentru perioada comunista, in numele unora dintre ele fiind considerat colaborator al Securitatii. Eu cred ca era un om mult prea mare ca sa se ocupe cu lucruri atat de marunte. Ca slujitor al Bisericii, a tinut totdeauna la popor si la turma pe care Dumnezeu i-o daruise. Sacrifica orice din ceea ce ii apartinea ca aceasta turma sa ramana intreaga si niciodata sa nu piara.
– Ce este randuit in canoanele bisericesti, acum, dupa stingerea din viata a Patriarhului ?
– Slujbele incepute chiar din clipa mortii Preafericitului Parinte Patriarh vor continua, neincetat, pana in ziua inmormantarii sale si, de atunci, pana in cea de-a 40-a zi de dupa savarsirea inhumarii. De asemenea, in biserici se tin slujbe speciale. La Catedrala, clopotul a batut si va continua sa bata la ceasurile randuite pentru asemenea momente.
Asa cum a hotarat Sfantul Sinod, Prea Fericirea Sa urmeaza sa-si gaseasca odihna in Catedrala Patriarhala, alaturi de alti trei Patriarhi – Miron, Nicodim si Justin. In sufletul meu, va ramane, pentru totdeauna, ca un om de o inalta tinuta morala si de slujire.
– Va multumim.
Luiza RAdulescu-Pintilie
