„Eu sunt un ‘musafir’ in aceasta epoca”
Profesor, istoric, autor al unor scrieri- nuvele si romane- inspirate mai ales din realitatile meleagurilor prahovene, domnul Paul D. Popescu implineste, astazi, 80 de ani. O aniversare care devine, intr-un fel, un reper al istoriei si al culturii din ultimul secol al judetului Prahova, prin radacinile sale – venite dinspre o „dinastie” de preoti si invatatori cum ii place sa spuna – si prin propria personalitate si activitate, distinsul profesor fiind, deopotriva, martor si cronicar al vremii sale. Nascut la Ploiesti, la 16 iulie 1927, intr-o familie de dascali, a continuat, la randu-i, o traditie inceputa inca in anul 1838 – cand un strabunic al sau primea, de la domnitorul Alexandru Ghica, dezlegarea sa organizeze scoala cu plata de la parintii elevilor – fiind, din 1949, pana la 1 februarie 1988, cand a iesit la pensie, profesor de istorie, director de scoala si inspector scolar. Orasului natal i-a fost de foarte putine ori departe si, poate, de aceea, in paralel cu profesia de dascal in unele dintre cele mai reprezentative institutii de invatamant, i-a putut surprinde evolutia, aplecandu-se, cu o extraordinara migala, asupra arhivelor locale, imbogatindu-le cu propriile studii de istorie, didactice si metodice, cronici, evocari, articole, note. A fondat Fundatia pentru Istoria Prahovei, a condus importante foruri istorice, toate aceste preocupari dezvaluind o conduita personala si profesionala deosebita, in care seriozitatea, exigenta si modestia au continuat – cu mandrie si asumata responsabilitate – traditia misiunii de apostolat primita drept mostenire. Si-a castigat, cu toata indreptatirea, locul in randul celor mai apreciate personalitati locale si este unul dintre putinii prahoveni care apar inscrisi in „Enciclopedia Marilor Personalitati din Istoria, Stiinta si Cultura Romana de-a lungul timpului”. Cu toate acestea, o modestie extraordinara – dublata de o fireasca emotie – am regasit in dialogul pe care l-am purtat cu distinsul profesor cu cateva zile inaintea aniversarii sale.
– Cum se vede, domnule profesor, propria viata, privind in urma, dinspre cei 80 de ani pe care ii impliniti astazi ?
– Imi este greu sa vorbesc despre mine, asa cum mi-a fost, totdeauna, foarte greu, sa scriu despre propria mea persoana. Am incercat, dar s-a dovedit absolut imposibil sa continui. Recunosc ca, dupa ce am scris 6-7 pagini, mi-am dat deama ca nu pot sa fiu atat de sincer pe cat imi doresc. Orice viata are lumini si umbre, iar eu am constatat ca incercam, intr-un fel, sa justific aceste umbre. De aceea, am renuntat, dar voi scrie amintirile familiei mele. E foarte greu cand iti privesti propria viata sa stabilesti prioritatile, momentele de varf,sau umbrele despre care spuneam. De aceea, m-am gandit, nu o data, la ceea ce se poate comensura in viata mea. Inspirat, poate, si de o intamplare oarecum anecdotica, dar care are morala ei. Urmarind intrecerea aviatica dintre Aurel Vlaicu si Louis Bleriot, Ilarie Chendi ii spune prietenului sau, poetul St.O. Iosif:” La astia geniul se masoara cu metrul”. Ce-as putea masura, asadar, in propria mea viata ?! Poate punctualitatea. Exista in arhive foile matricole si se poate observa ca n-am avut, ca elev al Liceului” Sf. Petru si Pavel”, intre anii 1938- 1944, absolut nicio absenta. Nici motivata, nici nemotivata. Acelasi lucru am respectat si cand am devenit profesor. In condica de prezenta se poate observa ca nu exista un alt profesor care sa-si fi pus iscalitura la fiecare ora de curs. Colegii mei, dascalii, care obisnuiau sa mai intarzie la cate o tigara, se uitau mirati cum, la primul sunet al clopotelului, imi luam catalogul si plecam spre clasa. Dar nici nu am „mancat”, vreodata , recreatia elevilor; cand suna clopotelul, ieseam din clasa. Atunci cand ii spuneam, de exemplu, tatalui meu, ca e greu sa fii profesor, parca il si aud cum imi amintea ca noi suntem, de 150 de ani, cu nuiaua pe catedra. Desi nu stiu sa fi batut, vreodata, un elev.
– Exista multe voci critice la adresa invatamantului si a dascalilor de astazi. Dumneavoastra ce anume nu va place din ceea ce se intampla, fiindca nu prea se intampla lucruri bune ?!
– Poate ca o sa va surprinda raspunsul meu. Dar, eu ma consider un supravietuitor, un „musafir” in aceasta epoca. Pentru mine, totul s-a sfarsit in anul 2000. De aceea, nu imi iau permisiunea nici sa laud, nici sa critic ceea ce se intampla astazi, inclusiv in invatamant. Este o epoca pe care n-o pot intelege. Atat stiu: ca nu as mai putea sa fiu, astazi, nici elev, nici profesor.
– Am retinut ca despre dumneavoastra va este greu sa vorbiti. In prezent, va declarati a fi un „musafir”. Cum vedeti viitorul ?
– Despre viitor imi este si mai greu sa vorbesc. Totusi, nu pot sa-l vad in culori luminoase. Tatal meu avea o vorba:” Romanul pana nu vede pe dracul nu se apuca de munca”. Eu cred ca nu mai este mult pana atunci. Dar eu nu o sa mai apuc acele vremuri. Sper, insa, sa fie mai bine.
– Spatiul nu ne ingaduie sa prezentam, pe larg, activitatea dumneavoastra. Cea didactica, pe cea care a debutat in timpul studiilor universitare, printr-o pasiune speciala pentru istoria artei, si pe care ati concretizat-o intr-un curs sustinut, timp de patru decenii si jumatate, la Scoala Populara de Arta, apoi, cea publicistica legata inclusiv de colaborarea cu ziarul Prahova, in continuarea unei indelungi prezente in paginile Flamurei Prahova, sau cea legata de dragostea fata de carte – dusa pana la meticulozitatea alcatuirii unei biblioteci personale de peste 10 mii de volume. Si lista ar fi inca si mai lunga.Trebuie sa fie un secret al unei asemenea implicari si al unor asemenea reusite !
– Daca exista, intr-adevar, un secret, acela trebuie sa aiba legatura cu modul in care eu si cei din generatia mea am fost crescuti. Eu am urmat o Academie pe care o urmau, de fapt, 70 la suta dintre romani si pe care, din pacate, comunismul a desfiintat-o:” Cei sapte ani de acasa „. Iar profesori erau parintii, dar mai ales mamele – fie ele fara stiinta de carte sau licentiate, fratii mai mari, unchii, vecinii, profesorii. Eu am avut norocul ca mama sa fie invatatoare si apoi, am avut un invatator foarte bun: Alexandru Ciocardel. Dar imi amintesc ca mi se vorbea foarte mult despre indatoririle mele, si mai putin despre drepturi. De altfel, abia prin clasa a VIII-a,la cursul de Drept, am aflat eu ca exista si drepturi. Or, acum, toata lumea cere drepturi si despre obligatii nu vorbeste nimeni. La fel de important a fost si faptul ca atunci se facea, cu adevarat, educatie patriotica. I se dezvolta copilului, de mic, dragostea pentru casa lui, pentru familie, pentru ulita pe care statea, pentru satul lui, pentru tara sa. Si am sa mai adaug ceva: stiti cat ajuta modestia in viata unui om? Tatal meu era director de scoala; eu aveam ce sa mananc, ce sa imbrac, aveam carti. Dar mama m-a invatat ce inseamna sa fiu modest. Mi-a mai folosit, foarte mult, si faptul ca sotia mea, o extraordinara profesoara, a rezonat cu mine de-a lungul intregii vieti. Impreuna am invatat ca nu trebuie sa fim obligati, nimanuia, cu nimic. Nu ne-am imprumutat de bani, nu am cerut favoruri, nu am asteptat recunostinta. De aceea, nici nu ne-am simtit niciodata inselati in increderea noastra si acest lucru cred ca este extraordinar pentru linistea sufleteasca a unui om. Nu pot incheia fara sa enumar cativa oameni care, in timp mi-au dovedit increderea lor si m-au sustinut. L-am amintit pe invatatorul meu,caruia ii voi adauga si alti dascali deosebiti – Constantin-Popescu Gruia, Constantin M. Rapeanu, Andrei Otetea, Emil Condurache, Dionisie Pippidi, colegi de cancelarie- Maria Negrea, George Georgescu, Mircea Negrea, ing. Dionid Cojocaru, directorul primei scoli la care am fost repartizat. La acest moment, al implinirii varstei de 80 de ani, sunt si alti oameni la care ma gandesc cu recunostinta. Printre acestia: fostul redactor sef al ziarului Flamura Prahovei, Puiu Levenson si fostul director Octavian Gala, actualul director al cotidianului Prahova, Dumitru Carstea, profesorii Iacob Balaban, Ion Bocioaca, Marian Chirulescu de la Biblioteca „Nicolae Iorga”, Stefan Nastasescu,Ieronim Tataru, Costel Manolache. De toti acestia si inca de multi altii ma leaga momente importante ale vietii mele ajunse,astazi, la 80 de ani.
-Va multumim si va dorim ani multi,in sanatate si implinire.
Luiza Radulescu PINTILIE
