Povesti de viata de la Liliesti

Complexul de servicii Liliesti-Baicoi. Infiintat acum 38 de ani si avand diverse denumiri, inca de la inceput, institutia a avut si are acelasi obiect de activitate – locul unde batranetea are cele mai grele haine. Locul unde mame si tati aleg sa-si petreaca ultimii ani de viata, chiar daca au o casa, iar acasa – copii si rude. Inconjurat de verdeata si-o gradina plina cu pomi si flori, cu personal calificat, modernizat (cu gresie si faianta) la centrul de la Liliesti exista, insa, ceva ce nu poate fi schimbat, indiferent cat s-ar stradui cei din conducerea institutiei: tristetea din ochii celor care au ajuns aici. O tristete care doare enorm si pentru care nu exista leac. O tristete amestecata cu neputinta, deznadejde, dar si cu resemnare, pe care un simplu telefon de acasa, sau vizita unei rude o transforma, subit, in sarbatoare. Personalul centrului, insa, de la directorul Gheorghe Balasescu, medici, psiholog, asistente, pana la infirmiere, incearca, in fiecare zi, sa le aline existenta. Pana sa ajunga aici, fiecare dintre cele 97 de persoane are in spate cate o poveste de viata. Povesti pe care le stie Claudia Ionescu – fosta asistenta medicala, acum psiholog. De sapte ani de cand este angajata acestei institutii, Centrul de la Liliesti a devenit pentru ea aproape o a doua casa, unde, pacientii sunt fie „mama Ioana”, fie „nenea Savu”.
„Statul mi-a luat pensia de nevazator”
Liliana C. si-aduce aminte, ca azi, cand si de cine a fost adusa. „Imi zice Liliana, dar pe buletin sa stiti ca sunt trecuta Maria. Am 58 de ani si sunt aici de 14 ani. Parintii m-au mintit ca ma duc la doctor, dar m-au adus aici, si aici m-au lasat. Am stat la Buzau, unde aveam casa” povesteste ea printre lacrimi, si-si tintuieste privirea ochilor albastri intr-un colt al camerei. „Mai stiu sa citesc, dar, nu ma mai ajuta ochii. Nu mai vad. De la opt ani n-am mai vazut. Acum ascult doar la aparatul de radio”. Aproape cu mandrie, marturiseste ca are doi frati, dintre care unul, la facultate. Nici nu mai stie de cand n-au mai venit s-o vada. Si ce dor ii este de ei! Luandu-mi mana si punandu-mi-o pe capul ei, peste batic, si apasand-o, aproape ca imi sopteste: „Mi-e dor de ei, de toti! Cum sa nu-mi fie. As vrea sa-i mai am langa mine, sa ma mai mangaie si pe mine. Dar n-au mai venit. Vin, insa, fratii si surorile intru credinta. Ei vin si ma viziteaza, ma mai duc si eu la adunarile lor, unde cantam si ne rugam. Ma rog la Dumnezeu. Mult ma rog la Dumnezeu” si parca i se insenineaza chipul. Intreband-o, insa, cum se descurca cu banii, inchide ochii , dupa care, o podideste, din nou, plansul. „Mi-a luat statul pensia! Nu mai am pensie de la inceputul anului. Anu’ trecut aveam. Am tot intrebat de ce mi-au luat-o ca doar era pentru nevazatori. Si mi s-a explicat ca a venit o lege care spune ca daca sunt intr-un centru, asa cum este acesta, nu mai pot sa iau banii. I-as primi numai daca as sta acasa. Da’ cum sa ma duc acasa, daca nu ma mai vrea nimeni! E normal asa ceva ? Mai poftesc si eu la cate ceva, dar cu ce sa-mi iau daca nu mai am niciun banut al meu. Cum sa-mi ia pensia mea?”
„N-am vrut sa le stric linistea si fericirea”
Maria D. a venit din Ploiesti acum un an si jumatate. Fosta angajata la Loto, timp de 34 de ani, acum pensionara, nici ca a prevazut ce «loz» ii va pregati soarta. Teribil de amar. Dar ea insasi a decis ca trebuie sa vina aici, ca sa fie liniste acasa. Acasa unde sunt fiica, ginerele si nepotii. „Am doi copii, o fata si un baiat. Am ramas vaduva din 1997. In 2002 am avut doua cumpene mari. Mi-am scos fierea si, apoi, am facut pareza. Casa am vandut-o si m-am mutat cu fiica. Nu puteam sa ma descurc singura. Dar, au aparut neintelegeri cu ginerele. Pentru ca nu voiam sa le stric linistea si fericirea, am decis ca singura solutie este sa vin aici. Nici la baiat nu aveam unde sa stau, pentru ca nu era spatiu. Are si el copii.” Asa ca, s-a obisnuit, deja, ca batranetile sa si le petreaca la Liliesti: „Deja mi-am facut prietene aici. Citesc, ma plimb, ma uit la televizor. Copiii si nepotii vin des pe la mine. Vorbim si la telefonul mobil. Nu chiar zilnic, mai mult ne dam bipuri.” Ce-si doreste de-acum incolo: „Sa ajung la nunta nepoatei care vine mai des pe la mine si sa-mi vad toti nepotii, realizati in viata. Cel mai mic nepotel are un an si trei luni”.
„Nici la «Surprize» nu vreau s-o vad pe soru-mea”
De 84 de ani, respectiv 82 de ani, surorile Zamfira si Ioana seamana ca doua picaturi de apa. Sunt aici de 15 ani. Intr-un salon cu opt locuri, au pat langa pat, ca sa fie aproape una de cealalta. Cum au ajuns aici ? „Am fost trei fete la parinti – povesteste Zamfira. Noi doua stateam in casa lasata mostenire de la Puchenii Mosneni. Eu am fost casatorita, dar m-am despartit. N-am avut copii. Sora Ioana, n-a fost maritata, dar a fost bolnava de cand a nascut-o mama. Intr-un timp, ce se gandeste sora a mai mica decat noi cu sase ani? Sa vindem casa de la Pucheni si sa ne mutam, cu toatele, la Ploiesti. N-am putut sa stam impreuna decat vreo doi ani. Trebuia sa ne fi gandit ca nu putem sta impreuna. De mica, sora aceasta era rea si nu se putea impaca nimeni cu ea. Cand am plecat de la ea, n-am venit aici decat cu costumul de pe mine. In rest, nimic. Ce-mi mai trebuie daca am ramas pe drumuri! Soru-mea, Ioana, n-are niciun ban pensie. Decat eu. Si-o impartim amandoua. Pe la noi nu vine decat nepoata din partea surorii. N-am pe nimeni altcineva. Daca vreau s-o vad pe soru-mea ? Nici la «Surprize – surprize» n-as vrea s-o vad. Daca am ajuns aici, de ce s-o mai vad ! Dumnezeu e singurul care ne-a tinut! Batranetea ne iubeste pe amandoua – mai are puterea sa glumeasca Zamfira. Nu-mi doresc decat sa mai vina…moartea. E singura pe care o mai asteptam!”
„Am fost respectata cand am fost primar”
La cei 63 de ani, Viorica D. cu greu se mai ridica in capul oaselor. De sase ani este aici, iar acum, mai mult zace la pat, boala bulversandu-i si amintirile. Nu este prahoveanca, radacinile avandu-le dincolo de Prut, in Basarabia. „Sunt din Cahul, comuna Manta. Eram copil cand am venit in Romania. Tata n-a vrut sa-mi puna numele Frosa, dupa nasa care m-a botezat – Eufrosina – ci sa port numele primei flori care infloreste in Romania, vioreaua. Asa ca numele meu este Viorica”. Avand inca in ochi momentul in care si-a urcat tatal in tren, pentru a pleca pe front, de unde nu s-a mai intors – o adevarata trauma – ca si decesul unui frate, ucis de o bomba, Viorica nu uita sa spuna ca, in Tinosu, a fost femeie extrem de respectata si apreciata. ” Pana in ’89, am fost multi ani primar la Tinosu. Dar nu mai stiu cati anume. Lumea ma respecta mult. Aveam tot ce-mi trebuie si sa stiti, banii nu m-au incalzit”. Poate si de aceea, pensia ajunge pe mana singurului ei copil, acesta fiind si adevaratul motiv pentru care fiica o „viziteaza” o data pe luna. Chiar si in aceste conditii, mama nu-si reneaga odrasla „o iubesc mult pe fata mea, pentru ca este singurul meu copil. Vine pe la mine”. Recunoaste ca mai are un frate, la Iasi, casatorit cu o intelectuala, profesoara de limbi straine. „Fratele n-a venit pe la mine si nici nu-mi da telefon. E foarte ocupat. E director. Umbla prin tari straine. Si prin China a fost”. Ce-si mai doreste in aceste conditii? „S-o vad pe fata. Ca mi-e drag de ea”. Si fata vine. In fiecare luna, dupa ce mama ia pensia…
„In cer, as vrea sa ramanem doua suflete alaturate”
Cand a venit din satul Harsa, comuna Plopu, la Liliesti, Gheorghe S. a venit pe picioare. Acum, la 66 de ani, sta numai in carucior. Ramas vaduv demult, singurul mostenitor este baiatul care locuieste in Buzau. „Din 1970 sunt aici. N-a avut cine sa ma ingrijeasca acasa. Mama, biata de ea, are 100 de ani si-o ingrijeste o nepoata. Pe mine, cine? Am un baiat. Nu-mi trimite nimic. A dat telefon inainte de Pasti. A intrebat de mine, daca mai traiesc. Ce sa mai spun. Am picioarele grele, si am inceput sa sufar si cu inima”. Tinand strans manerele caruciorului, Olivia – o colega de suferinta – ii aproba, dand din cap, toata povestea. Se cunosc bine de ani de zile. Ii leaga o prietenie stransa, infiripata de pe vremea cand si tatal ei era tot aici. Tatal ei a murit demult, si de atunci s-a apropiat si mai mult de Gheorghe. „De 18 ani m-am atasat de ea. Vede tot timpul de mine. E sprijinul meu. Este o fata extraordinara. Am stiut cum sa ma port cu ea si, de atunci, este numai langa mine. Zice ca sunt barbatul ei. Tocmai de aceea, as vrea ca in cer, asa cum am fost pe pamant, sa ramanem doua suflete alaturate. As vrea sa fiu casatorit legitim cu Olivia, pentru ca nu stiu cat oi mai trai. Insa, daca ne luam, si ea va primi numele meu, va ramane fara pensia ramasa de pe urma lui taica-su’. Asa ca…” Pe langa aceasta dorinta, ar mai avea una, si tare s-ar bucura daca l-ar ajuta cineva:” Sa se faca in vreun fel incat sa pot si eu sa primesc un carucior electric. Nu mai am putere in maini sa manevrez rotile. Atata mai vreau”.
„N-am vrut sa cersesc”
Intre zeci de batrani, la 29 de ani, Stela Ica. P. pare, la randu-i, coplesita de cate a avut de patimit. Provine dintr-o familie destramata. Tatal s-a recasatorit, iar mama „cerseste in numele meu, spunand ca sunt handicapata. Dar nu-mi trimite niciun ban. Cand eram mica, a vrut sa ma puna si pe mine sa cersesc, dar n-am vrut. I-am spus ca mai bine sa ma duca la un centru de copii decat sa ma puna sa cer bani la lume. Si m-a dus. Cand am crescut, am absolvit Scoala profesionala de croitorie de la Plopeni”. Nu-si uraste parintii si nici nu vrea sa le reproseze ceva. Ii e dor de ei, dar, mai dor imi este de cei cinci frati care n-au venit niciodata pe la ea. Isi ineaca amarul pe colile de desen, unde reproduce diverse imagini, in ultima vreme, mai ales icoane.
*
* *
Povesti de viata. Cutremuratoare. Cand ii auzi spunand ce s-a intamplat de au ajuns aici, ti se face pielea gainii.
Unii nu mai au pe nimeni, altii au acasa copii si nepoti. Sange din sangele lor. Vin la Liliesti cand isi aduc aminte sau de sarbatori, ori doar pentru a le lua bruma de pensie. O parte dintre ei se considera ca au fost chiar norocosi c-au prins un loc aici, platindu-si cheltuielile din pensia lor. Asta, in ciuda faptului ca, un loc se prinde numai atunci cand vreunul dintre ei se duce la Domnul, sus, in ceruri. Iar, pe lista de asteptare sunt sute de persoane… Si, odata ajunsi aici, nu-si mai doresc nimic. La fiecare dintre cei cu care am vorbit, moartea este… cea mai asteptata. Iar dorinta este cu atat mai trista cu cat, pentru ea, intr-un colt al gradinii in care acum au inflorit merii, intr-un loc special amenajat, un cosciug este gata pregatit !!!
Nicoleta Dumitrescu