Se vorbeste, peste tot in presa si aiurea, aproape de stilul barfei politice, despre „pacatul” presedintelui de a fi cochetat cu ideea de „presedinte jucator”. Fara a se indica in mod direct acest fapt ca fiind un „pacat politic,” indicarea vinovatiei vine odata cu lansarea procedurii de suspendare si se concretizeaza politic acum. S-a tot vorbit, in nenumarate randuri, prea adesea „indicand” invinovatind, referitor la diversele aspecte ale „faptelor presedintelui”. Fara a intra in amanunte (daca acest demers al suspendarii lansat impotriva presedintelui este unul care vizeaza dreptatea sau faptul presedintelui de a fi „jucator,” daca dreptatea invocata – prin apelul la Constitutie – este una care sfideaza dreptatea publica sau nu, daca „jocul” presedintelui, lansat de acesta, a fost intrecut de jocul celorlalti politicieni sau daca vizeaza persoana presedintelui ori institutia prezidentiala ca atare), ne vom interesa asupra „sensului” de presedinte jucator. Ciudat este ca nu s-a vorbit lamuritor referitor la acest concept. Ne-a placut, se pare, sa pastram linistea confortului unei lipse a interogarii, cand am preferat, cu totii, a-l fi numit pe presedinte „jucator,” a-l eticheta asadar astfel, multumindu-ne pur si simplu a pastra eticheta pe care si-a pus-o el insusi.
Ce ar putea semnifica acest concept? La ce ne referim cand spunem „presedinte jucator”? Este acesta un concept, sau mai degraba o eticheta lipsita de sens, precum cineva s-ar putea numi in oricare alt fel? Cand un presedinte al unei tari s-ar putea intitula, fara gluma, fie presedinte-rege, fie presedinte-principe, aceste titluri – dincolo de monarhie – nu ar putea fi altceva decat niste autointitulari. Insa, termenul „presedinte jucator” semnifica ceva mai mult: mai intai, o frustrare in fata prerogativelor functiei, anume, calitatea sa de presedinte reprezentativ, de observator pasiv si simbolic la actele guvernului si ale Parlamentului. Ideea de „presedinte jucator” subliniaza, inca din capul locului, mai cu seama ideea de jucator, si nu aceea a vreunei calitati speciale a calitatii de presedinte. Promisiunea electorala a presedintelui, de a fi „un presedinte jucator” nu a vizat, desigur, in sensul premonitoriu, turbulenta politica desfasurata inca in ochii publicului spetactor. Avem: un presedinte jucator si un public spectator. Ne putem pune insa, pe buna dreptate, intrebarea daca presedintele, atunci cand si-a lansat aceasta etichetare a lui insusi a vizat ideea de „joc laolalta cu” sau, mai degraba, ideea de „joc de rol”. Am vaga senzatie ca presedintele a intentionat, prin aceasta formula, ideea de „joc al unui rol,” si nu acela de „joc laolalta cu”. Ne aflam in fata a doua concepte deosebite in jurul ideii de „joc” – si nu este, cred, de prisos a reflecta asupra acestor aspecte conceptuale. Constitutia ofera presedintelui neoferirea, rolul pe care il permite acestuia este acela de observator, cu alte cuvinte, de spectator. Nu stiu in ce masura la aceasta obliga „democratia,” ca regim politic in general – de vreme ce mai sunt si alte state, si poate intr-o mai mare masura mai democratice decat statul nostru, si care ar putea fi „mai” democratice nu numai intr-atat datorita unei vechimi istorice a democratiei, ci chiar datorita unui simtamant mai puternic, al unui „fler” catre firul democratiilor. Oferindu-i neoferirea, ii ofera in fond calitatea de spectator, de vreme ce „spectacolul” este oferit de cei care au de fapt puterea investita. Ma mira aceasta revolta in jurul vinei presedintelui de a fi „jucator,” abia acum, dupa cativa ani de „presedintie de jucator”. Ma mira, intrucat din capul locului conceptul trimite catre faptul de „a juca un rol,” catre jucarea rolului de, asa cum se spune acum, „fortant al limitelor Constitutiei” – si aceasta nu atat in sensul tare al cuvantului, in sensul juridicului, ci in sensul „jucarii unui rol”. Constitutia actuala ii poate oferi doar atributul de spectator pe o tabla de sah in care poate muta numai la inceput cateva piese, impreuna cu el insusi, pentru ca apoi sa fie lasat in situatia de a fi rege-pion imobil. Pe aceasta tabla de sah care reprezinta guvernarea unei tari, situatia unui rege-pion imobil aduce cu sine frustrare – si aceasta cu atat mai mult cu cat acest rege-pion se poate gasi, teoretic, in situatia de a se pune in pielea electoratului care l-a ales. Simt ca ne aflam in fata unui popor care nu-si cunoaste politicienii, in ciuda faptului ca „oricine face politica”. Un popor care nu isi cunoaste propriul guvernamant: pe de o parte, avem electoratul care nu isi alege niciodata un pion imobil pe o tabla de sah, pe de alta, situatia constitutionala care impune acestui ales calitatea de simplu pion imobil. Si atunci ce este de facut? Probabil ca, cine nu isi admite pana la capat rolul sau de simplu pion imobil ar trebui sa renunte sa participe la alegeri sau la calitatea de presedinte. Sau, poate, electoratul ar trebui sa-si aleaga si calitatea presedintelui, si nu numai persoana. Alaturi de frustrarea presedintelui care se poate pune in pielea frustrarii celor care l-au ales, exista frustrarea electoratului, care se poate oricand – punandu-se de acord cu principiul echilibrarii balantei puterilor in stat – simti tradat. Manifestarile de strada la care asistam sunt confirmarea. Ele au fost insa intetite mai cu seama de politicieni care au mers, poate, prea departe, prin afirmatiile lor ca persoana presedintelui nu face parte din „filmul lor”.
Dincolo de solutiile practice, care pot varia de la demisia presedintelui, alegeri anticipate sau referendum in privinta „jocului” Constitutiei, ne aflam in fata ideii insesi de „joc”. Guvernantii, parlamentarii, fiind cei care detin puterea practica, ar putea interpreta pretentia presedintelui de a fi „jucator” nu ca a fi „jucandu-si un rol” ci, ca a fi „jucand laolalta cu” – anume: in echipa cu ei, sau intr-o echipa adversa. Si daca guvernantii ar putea interpreta astfel, gresit, dupa parerea mea, s-ar ajunge la un paradox: nu poti considera „jocul” presedintelui ca parte a unui joc de sah cu doua spatii adverse. In acest caz, de partea presedintelui s-ar gasi, teoretic, tocmai poporul, care l-a investit, bun sau rau, pe presedinte: poporul, care il alege tocmai in speranta „jucarii unui rol”. Al carui rol? Tocmai al aceluia de a fi de fiecare data cumva „in afara” Constitutiei, „in afara” puterii practice si a „literei” constitutionale (care ii limiteaza tocmai calitatea de „jucator” politic a presedintelui), de a juca rolul de fortant al limitelor constitutionale, daca ne-am afla tocmai in fata unei Constitutii care nu ii ofera electoratului reprezentare. Nu este nimic rau, cred, a forta limitele constitutionale in numele poporului, rau ar fi a forta limitele constitutionale in nume propriu, ceea ce ar reprezenta, desigur, dictatura. Aici este dilema – aici este marea provocare. Cu totii, atata vreme cat suntem umani, nu facem decat sa fortam limitele legilor – fortam limitele vietii biologice atunci cand abuzam sau cand postim, fortam limitele legilor morale atunci cand urmam interesul propriu in detrimentul aceluia al altora, fortam limitele legilor atunci cand, in numele unui scop nobil, privim mai degraba „spiritul” legii, si nu „litera” ei. Si, in aceasta perspectiva a spatiului politic care joaca la doua tabere, democratia trebuie sa-si asume odata si-odata pozitia clara – cine este celalalt ? Guvernantii, poate, ar trebui sa gandeasca: suntem noi infailibili in gandire si in actiuni ? Suntem noi perfect lucizi de ceea ce facem si de consecintele propriilor actiuni asupra noastra insine ? Poate ca este nevoie de o a doua voce: de cea a poporului, poate ca poporul trebuie sa aiba un cuvant de spus, si poate ca poporul ar trebui sa fie mai clar reprezentat, fie in Parlament, fie prin presedinte. In fond, nimeni nu este infailibil si nimeni nu este cu adevarat reprezentant al poporului sau al puterii – toti avem limitele si greselile noastre. Pentru ce atata verva si hotarare in a arunca cu piatra? S-a spus: cine este fara de pacat sa arunce primul cu piatra. Sa fie, oare, aceasta un scop al politicii, sau, dimpotriva, o „cadere” a ei? Nu vreau a spune ca presedintele si-a fortat cumva norocul sau ca a fortat Constitutia – Curtea Constitutionala, a carei decizie toti o asteptau cu sufletul la gura, ca fiind vocea supremei autoritati constitutionale, este acum minimalizata si redusa la statutul consultativ al marionetei in fata careia iti descarci pasul sau te spovedesti, vazandu-ti, in continuare, de intentiile urmarite. Nici nu sunt interesat de astfel de aspecte practice – interesul meu este unul teoretic: daca ideea de „joc” a fost cea a „jocului de rol” sau a „jocului laolalta cu”. Cred ca acest fapt este unul care vizeaza constiinta presedintelui, indiferent care ar fi acela, iar cel care ar acuza cu virulenta s-ar situa in cel mai penibil joc. Nu mai este nimeni care sa readuca aminte oamenilor ca Iisus, pe care il invocam cand ne place, „Nu judecati, ca sa nu fiti judecati, caci cu ce masura veti judeca, veti fi judecati.”
Mihail K. Mihail,
doctorand filosofie
