ZIUA IN CARE A MURIT MAMA
De alaltaieri, dimineata, la pranz si seara, clopotul bisericii din satul meu bate prelung. Bate, nu pentru ca azi, asa cum se agita intreaga presa romaneasca, va fi suspendat Traian Basescu. Nu. Bate pentru ca a murit mama. Sunetul, ca un bocet, vesteste satenii ca a mai murit unul dintre ei.
La doua palme de mine, in sicriu, e chipul subtiat al mamei. Privesc la visinul din fereastra care a inflorit alb, viguros, indiferent, obraznic. Satenii vin, unul cate unul, si rostesc cu voce trista „Dumnezeu s-o ierte!”. Eu repet, aproape mecanic, „Dumnezeu s-o ierte !”. La orele 11.00 vor veni preotii. Acum e zece.
Cineva ma cheama la telefon. E secretara mea de la Bucuresti. “Aveti de scris un editorial”, imi spune ea. “A murit mama”, raspund. “Stiu, zice fata, dar trebuie sa scrieti”. Toata viata am scris. Mort, copt, pe o rana, in padure sau pe vapor, pe masa sau pe genunchi. Am scris, am scris, am scris. Azi ar trebui sa fac rabat de la o obligatie care mi-a mancat zilele. Mama a fost primul scriitor pe care l-am cunoscut. Mama m-a invatat disciplina scrisului. A fost dascal in satul meu, mai intai invatatoare, sef de promotie a scolilor normale din Ploiesti si Buzau din timpul razboiului. Apoi filolog, cu studii la Universitatea din Bucuresti. A scris trei carti de poezie. A fost, o viata, director de scoala.
Televizorul nu merge, radioul e mut, vrajba de la Bucuresti nu intra in odaia in care zace, pe catafalc, mama. Azi, au scris unii, e „ziua cea mai lunga”. Se joaca, via Traian Basescu, destinul Romaniei. Incepe al treilea razboi mondial. E sfarsitul lumii. Se usuca iarba si avorteaza florile abia deschise in pomii fructiferi.
Sunt sunat de la un post de radio. Voce precipitata. „Ce parere aveti, ca vicepresedinte al Clubului Roman de Presa, despre suspendarea presedintelui Traian Basescu?” Raman cu receptorul in mana, nauc. “Ce suspendare? Ce club?” “Suspendarea lui Traian Basescu”, repeta fata. Incet, abia daca ma aud eu: „Domnisoara, a murit mama”. Si totusi, insista ea, va rog, stiti cum e, cateva vorbe, in direct. “A murit mama”, repet. Fata nu intelege si ma crede probabil nebun. Inchid.
Romania traieste spaima daca va supravietui epocii Traian Basescu. O religie noua a pus stapanire pe multi dintre noi.
Bat clopotele la Sangeru. Lung, desirand in aer, sunetul. Bat a mort. Am mai auzit acest sunet cand a murit tata. Sunt trei decenii intre sunetul de atunci si sunetul de azi. Azi, a murit mama.
Satenii vin, unul cate unul, vin functionarii Primariei. Azi noapte au vegheat-o profesorii scolii din sat. Se aliniaza incet, langa peretele casei, jerbe si coroane. Nimeni nu vorbeste despre suspendarea lui Traian Basescu. Nimeni nu pomeneste despre iminenta disparitie a Romaniei prin demisia sau demiterea liderului providential. Satul meu traieste, trist, doar moartea mamei. Eu, pentru a nu fi mustrat din sicriu de mama, dictez, pe un celular, aceste vorbe care sunt o scuza pentru cititorul meu. Ele au menirea sa inlocuiasca un editorial. In satul meu, cel putin in satul meu, suspendarea, demisia sau demiterea presedintelui nu reprezinta un eveniment. A murit „Doamna Virginia”, fosta directoare a scolii, soptesc oamenii. Eu si fratele meu suntem priviti intr-un fel anume. Stam langa mama, apoi alergam: unul – dupa gropari, altul – sa platim clopotarul. Ritualurile trebuie indeplinite. E o primavara pulsanda pe dealuri.
Va supravietui Romania suspendarii domnului Traian Basescu? E azi „ziua cea mai lunga” a patriei, patria de care imi vorbea mama cand eram copil de scoala ? Nu stiu. Stiu doar ca ea a murit. Ea a fost suspendata de Dumnezeu si e tot ce ma intereseaza azi, maine si intotdeauna. Satul meu va trai cu si fara Traian Basescu. A murit mama. Peste cateva ceasuri o ingropam. Dumnezeu s-o odihneasca in tarana cimitirului. Romania ramane, insa, vie cu si fara Traian Basescu. Mi-e, insa, extrem de greu sa accept ca eu raman viu fara mama.
SANGERU, 19 APRILIE 2007
Lucian Avramescu
