Faptul ca suntem in pragul Sfintelor Sarbatori de Pasti ne-ar putea indemna la un fel de bilant, la o privire mai atenta, cel putin, asupra a ceea ce s-a intamplat in ultimul timp. Dar, cum evenimentele au fost asa de dense si, in aceeasi masura, de bulversante si ne-au prins in valtoarea lor, aproape ca nu mai sti ce sa cantaresti si cu ce sa faci o astfel de operatiune dupa o schimbare de guvern. Voi incerca, totusi, sa-i dau Cezarului ce-i al Cezarului si sa las ca aceste randuri sa vorbeasca despre presedintele Romaniei, Traian Basescu. Si, recunosc ca, in aceste momente, primul gand despre domnia sa „a zburat” spre o veche analiza cu caracter literar si istoric: Incrementa atque Decrementa Aulae Otomanicae, realizata de fostul domn al Moldovei – Dimitrie Cantemir, in al doilea deceniu al secolului al XVIII-lea. Cresterea si descresterea Imperiului Otoman – cum s-a numit una dintre operele sale – mi s-a parut astfel ca poate fi comparata cu evolutia presedintelui Basescu, fireste, pastrand proportiile si, mai ales, intinderea in timp. Otomanii s-au lafait, in istorie, vreo sapte secole, iar Traian Basescu, deocamdata, are ceva mai mult de doi ani de presedintie si deja este pandit de o suspendare din functie care, nu-i exclus, sa-l trimita in bratele electoratului unde, ori va continua sa se legene, ori va cadea.
Ramanand, asadar, asupra „istoriei” prezidentiale a fostului marinar sa mentionam, mai intai, ca singur si-a cam prezis soarta; s-a declarat, de la bun inceput, presedinte-jucator si-apoi, s-a ocupat de tot ce-a miscat in tara aceasta, mai ceva decat predecesorul sau supranumit „Impuscatul”. In ascensiunea sa – exprimarea moderna a cresterii de altadata – Traian Basescu a folosit mereu vorba ca de tunet, a sfidat, pur si simplu, mediul in care s-a invartit, a crezut chiar ca este singurul apostol al poporului care l-a ales – totusi, vremelnic – si, ca atare, precum Baiazid, candva, nu a aratat ca s-ar putea impiedica de vreun „ciot”. Acest comportament a constituit si principala cauza care l-a impins pe panta decaderii, desi el visa cu ochii deschisi si ii ameninta pe unii cu al doilea mandat. Iar decaderea a devenit accelerata si din cauza ca nu a tinut cont de posibilitatile pe care le puteau exploata adversarii sai – firesti, intr-o democratie – pentru a-i anihila si tunetul vorbelor, si aroganta, si imaginea atotputernica in care ajunsese sa creada.
La doi ani dupa ascensiunea (cresterea) prezidentiala a domnului Traian Basescu, a inceput – trebuie sa recunoas-tem, cam nefiresc de devreme – decaderea (descresterea) sa, situatie pe care au observat-o si o comenteaza tot mai multi dintre cei carora le place sa se invarteasca prin politica. Si, aproape in unanimitate, remarca disparitia vorbelor tari ale presedintelui, lipsa tintelor pe care, nu cu mult timp inainte, le preciza milimetric si chiar le zobea, precum si o anume incoerenta in exprimare, in care apeleaza, spun tot mai multi, la formule specifice unei oranduiri pe care, de curand, a condamnat-o. Acum, oboseala i se citeste, cu usurinta pe fata, tinuta sa – altadata vioaie – pare mototolita, iar unii, deja, apreciaza ca nici macar ochelarii nu-i mai vin bine!
Toate aceste aspecte – reale sau doar rod al unor trairi umane ce merg de la invidie, la bucuria de a-ti vedea dusmanul cazut – dau conturul si directia decaderii presedintelui de astazi al tarii. Spuneam, mai la inceput, ca aceasta soarta si-a trasat-o cu mainile sale chiar dl Basescu, „ajutorul” celor din jurul sau si al adversa-rilor politici fiind doar ingrediente care, in anumite momente, probabil, l-au incitat. Acum, speranta sa de a-si incheia man-datul si, de ce nu, de a mai castiga unul, ar putea fi legata de o anume umanizare a comportamentului sau, in primul rand, de intelegerea – macar acum, la vremea luminilor pascale – a faptului ca toti suntem trecatori prin asta lume. Pe cale de conse-cinta, dl Basescu ar trebui sa priceapa ca si conducatorii sunt oameni si trebuie sa se manifeste ca atare fata de cei condusi si care, in Biblie, sunt denumiti generic, dar cu profunde semnificatii, „aproape”.
