In judetul Prahova, evenimentele nu au avut, nici pe departe, amploarea si violenta din alte parti ale tarii. Este adevarat ca, in anumite comune, zvonurile si viata grea a taranilor ca si unele probleme locale au determinat anumite framantari, dar actiunea unor preoti si invatatori si chiar a unor oameni din administratie i-au convins ca rascoala nu este cea mai buna cale pentru rezolvarea necazurilor lor reale.
Au fost si unele ridicari taranesti, in zona Salciile- Adancata, in zona Poenari, in zona Bustenari etc. Cele mai puternice, care au antrenat cca. 200 de oameni, au fost cele din zona Mires-Sangeru, provocate de unele neintelegeri mai vechi cu mosierii de acolo. Nu au fost necesare in Prahova deplasari mari de trupe, lucrurile fiind aplanate numai cu ajutorul jandarmilor si al unor magistrati, functionari administrativi, subprefecti, primari si notari ai comunelor. Chiar la Sangeru, unde a fost trimisa o companie, la vederea soldatilor, rasculatii s-au risipit ori s-au predat inainte de a incepe vreo lupta. Din documentele care se mai pastreaza, rezulta ca in Prahova nu a fost niciun mort si nicun ranit si ca au fost arestati 320 de tarani, dintre care unii au fost eliberati inainte de proces, altii au fost achitati, putini fiind condamnati la pedepse relativ usoare.
Autorul acestor randuri a avut ocazia, cu 50 de ani in urma, sa stea de vorba cu cativa “participanti” la “marea rascoala din 1907”, pe atunci oameni intre 70 si 78 de ani din Sangeru. Din spusele lor reieseau ca au stat in arest in Ploiesti intre 35 si 90 de zile (ei fiind cei mai tineri), ca mancarea era putina si proasta si mai fiecare a primit cate doua-trei batai bune. Ei recunosteau insa ca nici nu se asteptau la altceva si ca nu au avut loc schingiuiri bestiale care sa-i lase pe oameni “betegi”, ca in alte parti.
De ce Prahova a cunoscut aceasta situatie deosebita ? O prima cauza ar fi faptul ca situatia taranilor era mai putin grea, ca ei aveau aici o alternativa la munca pamantului, cea in industrie (mai dezvoltata aici decat oriunde, mai ales cea a petrolului – si in mediul rural), in transporturi etc. O a doua cauza a fost aceea ca la conducerea judetului s-au gasit atunci oameni luminati si generosi. Seful organizatiei liberale de aici era acel mare om, Al. G. Radovici, trecut, la inceputul activitatii sale politice, prin vechea miscare socialista. In locul demisionarului Luca Elefterescu, conservator, el a facut sa fie numit prefect Al. Ionescu, nu un politician de mare suprafata, dar un bun organizator, un om cumsecade, moral si cu bun simt care nu a promovat represiunea, ci a cautat sa previna si sa aplaneze.
Prahova a avut si alti oameni cu suflet. Asa a fost C.D. Anghel, mosierul de la Scaeni, care a acceptat sa mearga ca prefect in judetul Olt, unde rascoala incepuse. Fermitatea si buna lui credinta, imprimata tuturor factorilor de raspundere din judet, au facut ca majoritatea satelor sa ramana linistite in urma asigurarilor primite de tarani ca situatia lor se va schimba, in altele rascoala a fost potolita si taranii convinsi sa se intoarca la casele lor, inainte de a se produce jafuri, distrugeri, violente. Chiar acolo unde nu s-a putut face altceva, numarul mortilor a fost minim si la fel al celor arestati. Imaginea tragica a acelor luni, C.D. Anghel a consemnat-o intr-o carte, aparuta in 1912 in editura “Flacara” din Bucuresti si intitulata “Amintirile unui prefect”.
Avem si un alt exemplu asemanator, poate si mai pregnant. Este vorba de doctorul Ioan G. Radovici, unul dintre promotorii luptei impotriva tuberculozei in Romania, deputat liberal inca din opozitie, fratele mai mic al lui Al. G. Radovici. La constituirea noului guvern liberal, la 12/25 martie 1907, i s-a oferit un loc de ministru subsecretar de stat in acesta, dar a refuzat, cerand sa fie trimis prefect intr-un judet, unde erau miscari taranesti. A fost numit la Vaslui si, timp de o luna, zi si noapte, dormind si mancand in biroul sau, nu s-a despartit de telefon si de telegraf, decat pentru a face lungi drumuri in judet, impreuna cu un “stat major” de oameni de bine. Au urmat alte luni de truda pentru a sterge urmarile evenimentelor pana cand a fost chemat la Bucuresti, in comisia parlamentara a reformelor. Judetul Vaslui a fost insa cel mai putin afectat de calamitatile sociale din toata Moldova.
Sa revenim la acea comisie parlamentara despre a carei importanta am vorbit in prima parte a articolului nostru. Din ea au facut parte trei ploiesteni: dr. Ioan Radovici, deputat de Ilfov (ale carui eforturi ii vor distruge complet sanatatea fragila, incheiindu-si viata in anul urmator, 1908) si doi deputati din Prahova, Al. G. Radovici (fratele celui de mai sus) si Ion Ionescu-Quintus. Nu stiu cum s-au desfasurat lucrurile in comisie, dar cunoscandu-i pe cei trei de mai sus, ne vine sa credem ca rolul lor a fost covarsitor in elaborarea si promovarea legislatiei post 1907.
Ca un fel de concluzie la toata aceasta dezbatere, Ion Ionescu-Quintus, avocat, deputat, scriitor, a tinut la 14 decembrie 1907, in sala “Cooperativa” din Ploiesti cuvantarea “Cei de sus si cei de jos”. Ea a fost imprimata imediat la tipografia “Lumina” (28 p.) si este un exemplu de luciditate politica, de umanism si de patriotism. In imaginea pe care o realiza asupra situatiei din Romania, o buna parte o ocupa problema taraneasca. El socotea ca masurile preconizate “pentru clasa rurala“ sunt bune, dar nu suficiente, daca taranii, alaturi de populatia modesta de la orase, “nu se vor putea face auziti” cu alte cuvinte cerea reforma sistemului electoral, votul universal.
Sunt atatea marturii scrise si publicate la Ploiesti si in Prahova despre 1907 incat am putea intocmi o bibliografie, dar credem ca am spus destul despre aceasta pagina tragica, dar nu lipsita de rodnicie din trecutul istoriei noastre.
Paul D. POPESCU
