In randul localitatilor de pe Valea superioara a Prahovei, Comarnicul se distinge printr-un obicei aparte: ridicarea de troite. Desi troitele nu lipsesc nici din cartierele Ghiosesti (foto1), Poiana sau Podul Lung (foto2), cele mai multe se gasesc pe strazile cartierului Vatra Sat (foto 3 si 4). Unele sunt mai ingrijite, altele au fost lasate definitiv in paragina. De ce au construit comarnicenii atat de multe troite? Potrivit etnografului Emilia Savelovici, muzeograf la Muzeul Judetean de Istorie si Arheologie, traditia ridicarii de troite este foarte puternica, in zona Prahovei. Ea este intrecuta doar de cea din Maramures, Arges si Gorj – locuri considerate etalon pentru realizarea acestor mici edificii religioase. Spre deosebire de troitele din zona Gorjului, unde predomina troitele iconofore (purtand imaginea lui Iisus Hristos sau a Maicii Domnului), cele mai multe troite din Prahova sunt rastigniri, Mantuitorul fiind pictat sau sculptat pe o cruce din lemn ori pictat pe o cruce din tabla. In timp ce maramuresenii cladesc acoperisul troitelor in patru ape, din sindrila sau sita, acoperisul troitelor din Prahova este in doua ape, din tabla. Se fac troite in vatra satului, la hotarul satului, in garduri, langa fantani si cismele sau la rascruci. Aspectul lor tine de posibilitatile materiale si de cultura celor care le ridica.
Granicerii divini de langa gard
„Traditia de a amplasa troite de hotar isi are radacinile in mentalitatea arhaica, potrivit careia la hotarul satului se pot intampla lucruri rele”, spune Emilia Savelovici. Tot pentru a preintampina manifestarea fortelor malefice sunt ridicate si troite la rascruce, un alt loc considerat plin de primejdii. In martie, satenii urmaresc ca nu cumva batranele descantatoare (mesteroaie) sa arunce ceva la troitele de la rascruce. „In zonele mai retrase ale Prahovei, se poate observa ca troitele au candele, iar acestea sunt aprinse in zilele de sarbatori. De asemenea, in ziua de hram a bisericii din localitate, dupa ce se termina slujba din biserica, se pleaca in pelerinaj la troite si se pomenesc mortii si eroii. Si in zilele de seceta, preotul si enoriasii merg si fac rugaciuni la una dintre troite, de obicei la cea din vatra satului”, spune Emilia Savelovici. Daca ridicarea unor troite in vatra sat, la hotarul satului sau la rascruci reprezinta acte asumate de intreaga comunitate, amenajarea unor troite in apropierea caselor particulare („in gard”), este un act individual, asumat doar de o familie. Troita in gard este, insa, tot un fel de troita de hotar, deoarece gardul reprezinta o delimitare de ulita satului – alta sursa posibila de primejdii. „De sarbatori, oamenii o impodobesc cu flori si cheama preotul sa o binecuvanteze cu agheasma, cand fac sfestanie in intreaga gospodarie”, precizeaza etnograful.
Casa, copil, copac si troita
Potrivit Emiliei Savelovici, ridicarea unei troite pe cont propriu poate avea o explicatie multipla. „Oamenii fac acest lucru pentru ca au posibilitati financiare si pentru ca stiu ca e bine sa ridice o troita. Pentru ca nu pot ridica o biserica, atunci ridica doar o troita – care reprezinta, de fapt, o biserica in mic. Si din mandria de a ramane ceva dupa ei, nu doar casa, copilul si copacul din gradina. Multi povestesc ca se inchina atunci cand trec pe langa troita si ca se bucura cand ii vad si pe ceilalti consateni inchinandu-se. Aparitia unei noi troite trebuie sa capete girul preotului, deoarece fundatia ei trebuie sfintita. Troita nu se pune oricum: exista o rugaciune pentru ridicarea unei troite, dupa cum exista si o rugaciune pentru sfintirea unei troite. Cunosc cazuri cand a fost nevoie si de acordul primariei, deoarece pentru amplasarea troitei a trebuit sa fie mutat un stalp de electricitate. Primarul a fost de acord, asa ca stalpul a fost mutat cativa metri mai departe. De asemenea, stiu cazul unui om care a ridicat o troita inainte de a fi operat la inima. Operatia a avut succes, iar omul, pentru ca troita ii devenise foarte draga, facea, foarte des, drumul la ea. Vecinii l-au ironizat, spunandu-i: «Ia-ti un pat si dormi acolo!»”.
Ionut STANESCU
