Politica externa intre Roma si Bucuresti
Recentul incident diplomatic de la Roma – in care autoritatile italiene au apreciat ca un amestec in afacerile interne scrisoarea trimisa de un grup de ambasadori acreditati in capitala Italiei, printre care si ambasadorul roman, prin care se cerea revizuirea deciziei de retragere a trupelor italiene din Afganistan – risca sa aiba consecinte mai mari la Bucuresti decat la Roma, pentru ca, asa cum aprecia presa centrala, este un nou “caz” cand peste capul sefului guvernului se iau decizii, se intreprind actiuni despre care acesta nici macar nu este informat.
Cum se poate ajunge intr-o asemenea situatie, inacceptabila in orice stat civilizat, ca seful guvernului sa nu stie ce fac subordonatii sai ? Sigur ca, in foarte multe cazuri, lipsa de profesionalism, incompetenta sau lichelismul, pur si simplu, pot crea asemenea situatii. Dar asemenea cauze sunt mai degraba secundare fata de cauza principala, a “conflictelor dintre palate”. Si aceasta cauza e reprezentata de reglementarea ambigua a competentelor presedintelui si ale primului ministru in materie executiva si, mai ales, in domeniul politicii externe si al politicii de aparare.
Daca luam Constitutia, aceasta prevede, la Articolul 91, ca atributii de politica externa pentru Presedintele Romaniei, incheierea de tratate internationale negociate de catre Guvern si acreditarea/rechemarea reprezentantilor diplomatici ai Romaniei sau infiintarea/desfiintarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice. Daca ne uitam si la prevederile Articolului 87, vedem ca Presedintele Romaniei poate lua parte la sedintele Guvernului si le prezideaza atunci cand se dezbat probleme de interes national, probleme vizand politica externa si de aparare a tarii.
Aceste prevederi pot fi interpretate fie in sens restrictiv – Presedintele are doar atributiile mentionate explicit in articolul 91 – fie in maniera extensiva – atributii mult mai largi potrivit articolului 87. Aceasta ambiguitate nu poate fi rezolvata decat prin revizuirea prevederilor Constitutiei si a legilor care guverneaza raporturile juridice interinstitutionale pentru stabilirea atributiilor si responsabilitatilor foarte clare pentru cei doi piloni ai Executivului. Acest proces e laborios, dureaza, si e greu de crezut in actuala conjunctura politica in posibilitatea unei solutii impartasite de toate partidele politice.
Pentru mine, lucrul cel mai important nu este atat divizarea atributiilor, ci, mai ales, modul in care sunt realizate aceste atributiii in actiuni politice.
Dialogul si informarea reciproca intre Presedinte si Premier reprezinta cheia ce poate asigura functionarea institutionala a sistemului, pentru ca altfel ne putem regasi in situatii ca aceasta, cand un incident diplomatic – care are loc la Roma – poate avea efecte mai mari in politica interna din Romania decat in Italia sau pe arena internationala.
Teodor MELESCANU
