Viceprimar al orasului Azuga in perioada 1996-2000, Victor Dima (foto1) nu conteneste sa-si marturiseasca amaraciunea pentru felul in care a evoluat viata localitatii: „Nimeni nu mai face nimic pentru tineri: parcurile sunt ruinate, iar copiii n-au unde sa se joace”. Este de profesie inginer chimist si singura lui ocupatie in prezent este administrarea unui magazin modest situat la marginea parcului Ecaterina Teodoroiu, in vecinatatea celor catorva tarabe ale pietei orasenesti. Magazinasul, a carui usa scartaie periodic, dand la iveala cate-un cumparator la fel de sarac ca si proprietarul, este ramasita unui idealist „complex” de divertisment, care si-a trait si epuizat existenta in ultimii zece ani.
• Epoca „Mercenarilor”
Totul a inceput in 1995, cu organizarea campionatelor de fotbal: „Erau 14 echipe inscrise. Fiecare avea echipament propriu si un lot de zece jucatori. Sase dintre acestia erau tot timpul pe teren. Campionatul dura o luna de zile si se tinea in luna iulie. In anii in care se suprapunea turneelor de fotbal transmise la televizor, acestea din urma ramaneau in umbra: viata Azugii gravita in jurul meciurilor disputate pe terenul nostru de zgura”, povesteste Dima, cu vocea de un ton elegiac. „Eu dadeam apa de baut, eu tusam terenul, eu eram arbitrul: la mine sareau sa ma ia la bataie cand nu le conveneau deciziile”, rememoreaza fostul viceprimar. Se inscriau la campionat si primarul si viceprimarul de astazi, Adrian Purcaru si Claudiu Ivascu. „Claudiu statea pe linia de fund. Era un aparator foarte bun si juca intr-o echipa care se numea «Mercenarii». Si Adrian era priceput: fiind inalt, prindea toate mingile din aer. Si el tot fundas era”.Dupa campionatele de vara, a urmat deschiderea unui „club”, in doua garaje pe care Dima le avea pe strada Valea Azugii. Aici se tineau concursuri de sah si de tenis de masa, forfota stingandu-se cand proprietarul, din pricina datoriilor, a fost silit sa vanda garajele. „Prost ca mine n-o sa mai existe niciodata, imi tineam masina afara, pentru ca viata clubului sa curga nederanjata in interior. Faceam concursuri de sah, de table, de ping-pong pentru toti copiii din imprejurimi”, spune Dima.
• Biliardul inutil
„In 2001, ca sa ma extind si sa amenajez o sala de internet, am imprumutat niste bani de la camatari. Aici mi-a fost cea mai mare greseala si cea mai mare naivitate. Trebuia sa platesc cate 12 milioane pe luna, iar eu abia reuseam sa incasez aceasta suma. Copiii intrau, plateau o ora sau doua si eu ii lasam sa stea la calculatoare toata noaptea. Si tiganii au invatat sa umble cu calculatorul datorita mie”, spune Dima. Peste camata pe care trebuia s-o plateasca, proprietarului i-a mai venit si-o amenda pentru ca nu avea licenta la softurile pe care le utiliza. „In 2003, toata treaba s-a prabusit. Ca sa ies din datorii, a trebuit sa vand garajele. Am luat cate 70 de milioane pe fiecare, si, dupa ce mi-am platit datoriile, am mai ramas cu 5 milioane. Se duse-sera si clubul si interne-tul. Cu ultimii bani, mi-am luat o masa de biliard”. Azugenii intra la clubul „Ladima” (foto2) si acum, chiar daca in centrul acestuia n-a mai ramas decat o singura atractie. Fostul viceprimar ii taxeaza pe clienti la preturi de dumping si-i supravegheaza sporadic. Face intr-o doara naveta intre camaruta pravalioarei si incaperea in care partidele de biliard au loc. „Desi am masa asta de trei ani, eu nu stiu sa joc biliard. Si nici nu vreau sa-nvat, pana n-o sa reusesc sa mai prelungesc acest spatiu si sa fac loc pentru masa de ping-pong. Toti copiii isi doresc asta, dar cine stie daca o sa am succes. Numele clubului este «Ladima», scris legat, intocmai ca si eroul lui Camil Petrescu”, explica idealistul intreprinzator, caruia economia de piata i-a pus coarne, in aceeasi maniera in care personajul evocat era incornorat de iubita sa.
Ionut STANESCU
