Leon CHIRILA
„Limba te ridica, limba te coboara” – spunea, intr-o celebra pilda moralizatoare, Esop. Peste milenii, formula lui mestesugita seamana mai ales pe meleagurile carpato-danubiano-pontice, a politica sadea, politica de astazi pastrand, am putea spune, aceleasi servituti pe care le vedea filosoful antic in…limba de ramator! Iar victimele sunt, de asemnea, cam aceleasi – cei care nu reusesc sa mai scruteze departarea cand ajung in varf, cei care sfideaza, pur si simplu, chiar zonele apropiate de unde, de fapt, au inceput sa urce, cei care nu-si mai cunosc lungul nasului alungit de supradoza de politica ingurgitata. Dar si in politica, preamarirea are si reversul care se cheama decadere, iar pe scena noastra politica nu sunt putine exemplele care confirma aceasta corelatie. De ceva vreme, asistam cum un politician arhicunoscut este atacat din interiorul propriului partid, este lovit cu intreaga artilerie de catre DNA, este muscat la colt de strada de cei care nu l-au placut, de cei care, luand de bune toate cele rele spuse despre el, il vor terminat, si chiar de catre cei care, nu demult, ii sarutau mana. O situatie dintre cele mai ingrate traieste in acest timp omul care, in 1990, intra in primul guvern democratic al Romaniei de dupa 1989, pentru ca, exact dupa un deceniu – cand implinea 50 de ani de viata – sa ajunga la conducerea acestuia; iar dupa alti sase ani, sa intre – la fel de „triumfal”, in dizgratia celor pe care i-a condus si cu care a colaborat! Ce a ramas din cei 14 ani de deputatie, din anii de vicepresedintie sau de presedintie ai Camerei Deputatilor? Dar din perioada cand a condus – ca presedinte executiv, ori ca presedinte – partidul? O tinta ! O simpla tinta a tuturor celor care, pur si simplu, nu-l mai vor in viata politica. Nu conteaza ca acestia se afla la degetul lui cel mic, ca habar n-au de ce se-ntampla in lumea asta sau ca au trecut prin scoli ca gastele prin apa. Le-a ajuns sa-l eticheteze doar pentru capacitatea lui intelectuala, pentru vina de a se fi instruit intr-o familie mai altfel decat a majoritatii dintre noi si, pentru comportamentul lui diferit, neobisnuit in popor, i-au pus stampila „arogant”. De fapt, acesta-i drumul dintre preamarirea pe care o cunosti si poti sa te-nfrupti din ea, din plin, in politica, si decaderea care te pandeste chiar din primul moment cand incepi sa urci pe prima treapta a perspectivei a carei perfidie nu o banuiesti.
Multi mai spun acestui proces evolutiv, complex si complet, ca ar fi similar drumului dintre extaz si agonie, dintre infern, purgatoriu si paradis, sau, cum se zice frecvent, pe la noi, pe la tara, dintre rai si iad! Dar traseul ar trebui prevazut, poate, si prin statutele partidelor, acele cartulii colorate frumos, carora cei care le respecta buchiile – din diverse motive si interese – le spun, cu subinteles, „biblie”. Iar in textul acestora sa fie incluse si cele 10 porunci care, urmate cu smerenie…politica, i-ar putea scuti pe politicieni de efectele fabulei lui Esop, cu limba de ramatori!
