Pe firul paraului Azuga, intr-un loc pe care nu-l gasesti cu una cu doua, si care-ti rasare in fata atunci cand te-ai fi asteptat ca drumul sa se infunde, exista doua cladiri lunguiete si darapanate, in care vietuiesc 200 de romi. Adresa coloniei este Strada Umbroasa nr.7, insa numele tiganiei, mult mai puternic decat orice reper urbanistic, este „Giurgiu”.
Cele doua baraci care formeaza „Giurgiu” apartin Primariei si sunt repartizate ca locuinte sociale. Din evidentele existente la serviciul de Gospodarie Comunala – serviciu in curs de restructurare – aici sunt inregistrate 20 de familii dintre care doar 9 isi platesc chiriile. Acestea variaza intre 30.000 si 98.000 lei vechi pe luna.
„Un plic ca sa-i votam”
In apropierea cladirilor roiesc cativa puradei, dand impresia ca locul ar fi pustiu. Pe masura ce astepti, adultii ies din case unul cate unul: mai intai o femeie care te intreaba ce cauti, apoi un tanar in bermude care se intereseaza la femeie ce cauti, apoi o fata tanara care strange puradeii din calea camioanelor care trec pe-acolo la intervale regulate. Incet-incet, toata populatia se revarsa din cosmelii si, fara sa-si aleaga un purtator de cuvant, incepe sa-si depene pasurile, insirand revendicare dupa revendicare si injurand primaria.
„Dam la primarie 37.000 de lei pe luna ca sa stam aici, si nici nu vor s-auda sa ne repare acoperisul sau peretii exteriori”, spune Elena Dumitru. „Dam mai mult, fa, Leano”, o repede o femeie in varsta, care explica, in gura mare – tinand in mana un cutit cu lama lunguiata si tipand din toti rarunchii – cat de netrebnici sunt reprezentantii statului. Nicoleta Solomon, care are sapte copii, e la fel de nemultumita de autoritati: „Primaria nu vrea sa ne dea numarul de pe contractul de inchiriere, ca sa-si poata face si fetele mele buletin. Una are 14 ani si alta 15 si n-au acte de identitate. La alegeri, politicienii au trecut pe la noi, ne-au dat cate-un cozonac si-un plic de vopsea de oua si-au zis sa-i votam. Stiau ca tigani-s milosi si le dau votul, dar dup-aia nu i-am mai vazut niciodata pe-aici”.
„Suntem, cum se spune, romi”
„Tiganul e acela care vorbeste tiganeste si fura, romul e acela mai civilizat”, incearca Dorina Cazacu sa descurce definitiile. „Suntem, cum se spune, romi”. Vecina sa este cu mult mai tanara. Pe ea n-o pasioneaza distinctia rom-tigan, ci vrea sa stie cum sa le faca „un viitor la copii”. N-are decat cinci, si traiesc toti intr-o camera: „Ce viitor pot eu sa le dau, ce educatie, daca Primaria nu-mi da si mie inca o camera?”, spune femeia, multumita de cum a pus problema. Langa ea, o fata de 16 ani tocmai si-a scos bebelusul la soare. Plodul e atat de mic incat nici nu-si poate tine ochii deschisi: „Mai zici, fa, ca-s bortoasa?”, o intreaba adolescenta-mama pe una dintre prietenele sale de zece ani. Junele o privesc cu admiratie, iar in uitatura lor se poate citi ca, mai devreme sau mai tarziu, ii vor calca pe urme. Nici Elena Teleanu (fosta Pesticu) nu vede lucrurile in roz: „Fiica mea a nascut de doua luni si trebuie sa stam toti intr-o camera. Ce viata-i asta? Sa mor daca nu cred ca-mi vine sa plang”, mediteaza sumbru fosta doamna Pesticu.
„Alocatiile” asigura viitorul tarii
„Stiti de ce face tiganii atatia copii? Pentru alocatii, maica. Zice sa mai ia si ei un ban de pe urma lor. Altfel, n-ar avea din ce sa traiasca”, pune punctul pe „i” Elena Dumitru.
Un barbat ciufulit, cu privirea tulbure, iese pe prispa casei. Are pe maxilarul superior un singur dinte, asemenea unui corn de vipera, si dupa ce parlamenteaza putin cu ceilalti, se retrage descult in asternuturi. Un gand insa nu-i da pace: a uitat sa spuna ca-i ploua in casa. Isi scoate ciolanele de sub cearsafuri si, lipa-lipa, face cale intoarsa pana-n batatura: „Ne ploua prin tavan, domnul, astea-s conditii sa traim? Vedeti cum s-a crapat zugraveala, pe-acolo se preling stropii de apa.” Vecinul lui nu e imbiat deloc de somn: este treaz, fara cearcane si burdihanul perfect rotund care i se balabaneste deasupra taliei ii intregeste falnicia. Desi e cu putin trecut de 30 de ani, are sase copii: „Noi, tiganii, avem sufletul bun, de-aia facem multi copii. Daca romanii nu fac, nu trebuie sa aiba cineva grija de viitorul acestei tari?”, spune dilematic si incepe sa-si intinda pantecele ca pe-o minge plina cu apa.
„O sa ardem de vii, nu credeti ?”
Unul dintre copiii din tiganie are laba piciorului stang sucita la spate. Cu calcaiul in fata, opintindu-se, inainteaza ca un crustaceu: „La nastere, cand l-a apucat doctorul de picioare i-a sucit glezna. Asistentele nu ne-au spus, am aflat abia peste trei zile. Nu se mai putea face nimic, domnul”, spune Dorel, tatal ologului, inmuindu-si buzele intr-un zambet involuntar. Dorel e cel mai bun la sinteze: „Sa ni se faca acoperisurile, sa ni se repare peretii exteriori, drumul – fiindca uitati in ce hal arata”. Dorel mai are o revendicare, la care doar el s-a gandit: stalpul de care toata cablaraia Giurgiului e prinsa trebuie consolidat: „Daca o sa pice stalpul asta, la o furtuna, ce-o sa se-ntample aicea, domnu’? O sa ardem cu totii de vii, nu credeti?” Dorel cere in numele tuturor un extinctor, dar este intrerupt brutal de femei: „De stalp te doare pe tine, bai, Dorele?! Lasa mai bine sa ne faca, mai intai, casele si-apoi mai vedem noi.”
De la distanta, ne insoteste un rom puber extrem de zambitor. De gat ii atarna un telefon Nokia, pe care incearca sa-l fereasca de privirile curioase. Este mic in umeri, are picioarele cracanate si paseste deasupra movilitelor de pamant incaltat cu sosete si slapi. Poarta o mustata subtirica si un breton carliontat, iar cand surade da la iveala doi canini crescuti anapoda. Cand il intrebi ce mai asteapta pana sa se-apuce sa faca si el copii, mustacioara-i zbarnaie in sus iar fruntea i se increteste de ras. In timp ce ne indepartam de „oras”, romul incepe sa cante: „M-a dat lumea la ziar… M-a dat lumea la ziar…”.
Ionut STANESCU
