Mizeria, in toata “splendoarea” sa, isi etaleaza goliciunea hidoasa la marginea Ploiestiului. Fiinte uitate de civilizatie si de orice evidenta a populatiei misuna in cautarea unei bucati de paine pe langa conductele de termoficare care brazdeaza zona de vest a municipiului Ploiesti. Ca si cum am trai intr-o indepartata tara africana, unde subnutritia si celelalte boli ale saraciei se afla la ele acasa, iar oamenii care isi duc aici existenta lor precara, la caldura conductelor protejate de cartoane, incearca sa traiasca intr-un Ev Mediu plasat, din pacate, in secolul XXI. Urmariti, in randurile de mai jos, file dintr-o realitate crunta: oamenii nimanui, in lupta cu destinul mizeriei.
Ploiesteanul care se aventureaza la periferia municipiului are parte, cu certitudine, de cateva imagini apocaliptice. Daca centrul orasului este plin de mall-uri si masini luxoase, zona marginasa a cartierului Vest are o cu totul alta imagine, numai buna de inscris intr-un peisaj congolez. Oameni fara casa, care isi traiesc realitatea saracacioasa, neputand avea nici macar curajul sa se gandeasca la un viitor decent.
Fereastra spre saracie
O cosmelie de carton sprijina conducta de termoficare vecina cu linia ferata. Calatorul care trece prin Ploiesti are ocazia de a vedea, pe geamul vagonului sau, tabloul saraciei deprimante. Suntem intampinati de cateva fete speriate. “Cautati pe cineva, domnu’?”. Usor, usor, schimbam impresii cu oamenii care se dezleaga treptat la vorba. “Eu vin dintr-o familie de 15 frati. Cu un ochi nu vad, iar la celalalt m-a operat o fundatie de pocaiti. M-a dus la Bucuresti si mi-au facut operatie cu laser. Au fost oameni buni. Acum stau pe-aici, mai muncesc la Gara de Vest, mai spal masini, imi castig si eu cum pot painea”. Marian spune ca aceasta activitate o poate presta numai vara, cand se mai bucura si el de cativa banuti castigati cu truda. “Iarna e mai greu, ma chinuiesc mult, sa stiti”.
“Suntem ai nimanui”
De sub cartoanele jegoase se ivesc doua capete infasurate cu basmale. Privirile iscoditoare se opresc asupra aparatului de filmat. Nu stiu daca am venit cu ganduri rele sau bune. Dupa ce vad o hartie de un leu intinsa spre ele, privirile se mai lumineaza. “Stam aici, in acest adapost, de 15 ani. Ajutam si noi la blocuri. Fratele meu lucreaza la o scara, face de serviciu. Spala scarile si geamurile si ii da pe luna un banut. Altfel nu ne descurcam”. Marian povesteste despre familia sa. Parintii i-au murit cand era mititel. Avea numai trei ani cand s-a intamplat accidentul care i-a luat parintii. Ochiul beteag il are tot de atunci. Un fier i-a cazut peste fata, ranindu-l grav. De atunci a fost crescut la un camin de copii. “Eu nu fur, vreau numai sa muncesc, dar nimeni nu ma angajeaza. Nu vor sa aiba de-a face cu mine. Pentru ca noi, aici, nu avem nici adrese si nici buletine. Suntem ai nimanui”.
O sora pierduta ajunsa…”mare de tot”
De mult ori, puterea de a visa il face sa treaca peste cosmarul zilnic in care isi duce existenta. Marian ne spune ca are, la Breaza, o sora care “a ajuns mare de tot”. Are doua hoteluri. Din pacate, nu a mai vazut-o de vreo 20 de ani. “M-as duce pe la ea, dar nu cred ca ma mai cunoaste. Cred ca m-ar ajuta daca m-ar vedea”. Alti doi frati ai sai au ajuns la Timisoara. A fost pana la ei, sa-i vada. L-au primit, l-au tinut peste noapte la ei. S-au imbratisat, au plans. Nu se mai vazusera de vreo zece ani. Fratii de acolo lucreaza in constructii. Dar nu au putut sa-l ajute si pe el cu un loc de munca. “Vreau sa ma pozati, sa ma vada lumea. Poate ma vede si sora mea si ma recunoaste…”.
Exclusi de societate
In apropierea maghernitelor cenusii se afla blocurile cu patru etaje de la marginea Ploiestiului. Locatarii spun ca nu au avut, pana acum, probleme cu oamenii canalelor. “Sunt linistiti, ne mai ajuta la curatenie. Stau de mult pe aici si nu au unde sa mearga. Sunt familii cu copii care sunt aici de ani de zile”. Toata lumea isi duce traiul de zi cu zi neintrebandu-se daca exista solutii de reintegrare pentru acesti oameni. Daca ii prind, politistii le mai aplica vreo cateva masuri corectoare, nu tocmai ortodoxe. Dar ei spun ca sunt multumiti ca, macar, au iarna caldura. In rest, nu-si doresc decat un loc de munca. “Nu vrem decat sa muncim. Putem sa o facem. Noi nu furam, sa stiti, vrem numai un loc de munca. Pentru ca si noi suntem oameni. Noi de ce sa nu traim?”.
Laura MIHAI
Sebastian IGNAT
