Leon CHIRILA
Daca se spune ca presa ar fi a patra putere in stat si daca aceeasi presa depaseste majoritatea institutiilor statului in ceea ce priveste credibilitatea in randul populatiei, aceasta nu se datoreaza, in nici un caz, conducatorilor unor institutii – ale statului, fireste – care le administreaza ca pe propriile mosii. Este vorba despre cei care fac ce vor in respectivele unitati finantate cu banii contribuabililor, dar care nu vor sa sufle o vorba despre activitatea pe care o coordoneaza. Desi, legal, au obligatia comunicarii unor informatii de interes public, iar transparenta pe care trebuie sa o manifeste ii obliga in aceeasi masura.
Intalnim, asadar, directori aterizati si anchilozati in cate o institutie, sefi de servicii impinsi in scaune de organizatii politice, responsabili de sectoare care habar n-au de ce sunt pusi sa le pastoreasca, de la care nu poti scoate o vorba, cum spuneam, pentru ca, vezi Doamne, ar avea treburi mai importante si nu-si permit sa piarda timpul cu presa! Ca si cum presa ar apela la ei de dragul lor si nu pentru ca sunt exponentul, trimisul, reprezentantul – daca vreti – al celor multi – cititori, ascultatori, spectatori – care, practic, asteapta de la presa informatii pe care le considera de interes.
Sa fie clar, unde-i proprietate privata, acolo unde o persoana particulara este stapan pe ceva, este dreptul sau sa dispuna cum vrea de ceea ce detine. Populatia este insa intere-sata de sefii, sefuletii, directorii, directorasii si toti responsabilii de pe unde s-or afla cu solda din bani publici! Acestora le pretinde ca, prin intermediul presei, sa dea socoteala asupra a ceea ce se intampla pe respectivele… tarlale. S-a dus vremea directorilor la care nu puteai sa ajungi din cauza secretarei – postata la usa ca un cerber. Lumea s-a schimbat si trebuie sa se schimbe si asemenea directori carora nu le mai stau bine hainele de vechil pe mosie! Ei nu mai au dreptul sa dispuna, dupa bunul plac, de toti si de toate cele cate se intampla in subordinea lor. E-adevarat, mai sunt destule locuri – intre care si Directia Sanitara Veterinara a judetului – in care cuvan-tul transparenta si dreptul la informare sunt cu totul necunos-cute. In astfel de locuri se sfideaza legea, sunt discreditate eforturile declarate ale guvernului indreptate spre eradicarea birocratiei, pentru transparenta in activitatea publica, pentru relatii cat mai apropiate cu cetateanul, acestea fiind si imperative ale aderarii si integrarii tarii in Uniunea Europeana.
In astfel de conditii, te intrebi de unde si-au arogat acest drept unii sefi, de a se ascunde dupa potentiale conferinte de presa, dupa purtatori de cuvant sau birouri de presa care evident, ofera doar informatiile care le convin lor si nu pe cele asteptate de cetatean. Iar daca am amintit de DSV, inseamna ca situatiile devin cu atat mai grave cu cat responsabilitatea unor astfel de institutii este majora in ceea ce priveste efectele asupra populatiei. In contextul raspandirii virusului gripei aviare – cu care nimeni nu are dreptul sa se joace – informatiile nu trebuia sa cloceasca prin birouri, ci sa ajunga imediat, prin intermediul presei si al altor mijloace specifice, la cetateni, pentru prevenirea si indrumarea lor.
Aceasta este, de fapt, problema comunicarii si a informarii pe care trebuie sa o rezolve multe dintre institutiile statului, solutiile gasite nevizand presa – cum ar vrea unii sa acrediteze aceasta idee – ci populatia din banii careia se trag salarii destul de grasute. Ca urmare, transparenta, informarea, comunicarea pe care trebuie sa le practice institutiile publice nu-s de voie, ci obligatii ca toate celelalte obligatii pe care le au sefii lor.
