Luiza RADULESCU
Astazi este marcata, in intreaga lume, Ziua Mondiala a Libertatii de Exprimare a Presei. Iar pentru cei care slujesc, in Romania, cuvantul tiparit sau pe acela pus in unda, ori imagine televizata, credibilitatea de care se bucura presa in randul milioanelor de cititori, de ascultatori sau telespectatori ii da acestei zile dimensiunea unei sarbatori. Romanii au declarat, nu o data, ca au mai multa incredere in jurnalisti si in presa decat in Guvern,in Parlament, in politicieni, in politie si in alte institutii ale statului. E o recunoastere importanta care face cu atat mai dificila responsabilitatea presei. Libertatea de exprimare devine astfel un bun care nu-i mai apartine doar ziaristului, publicatiei, postului de radio sau de televiziune la care lucreaza. Ea se imparte cu aceia catre care ajung informatiile sau opiniile, si este cu atat mai valoroasa cu cat se apropie mai mult de adevar, cu cat nu se transforma, de dragul audientei sau al tirajului, intr-o goana permanenta dupa senzational ori si, mai grav, intr-o deliberata trunchiere sau deturnare, deliberata, a realitatii. Se poate gresi si in presa; se poate ca, la un anumit moment, sa se cunoasca doar unele fete ale adevarului. Atat timp cat exista buna credinta, cat exista deschiderea de a indrepta greseala si de a nu o mai repeta, dar si dorinta de a merge, pana la capat, in aflarea adevarului, iertarea devine si un fel de atu al credibilitatii. Sunt multe momentele de glorie si chiar de pionierat ale presei romanesti de dupa 1989; sunt destule si paginile mai putin luminoase. Dar daca milioane de romani isi incep ziua rasfoind ziarele ori deschizand radioul, sau si-o incheie, tarziu in noapte, in fata televizoarelor, inseamna ca e nevoie de presa. E un motiv de mandrie, este unul care ii motiveaza si, mai ales, unul care ii obliga pe cei care au ales sa slujeasca presa. Cu un pret care este departe de a fi unul oarecare. Nu sunt toti jurnalistii reporteri de front. Dar dintre cei care au ales sa ajunga in linia I a teatrelor de operatiuni, unii si-au platit cu viata curajul. Un curaj pe care il dovedesc si ziaristii romani. Dar si viata de fiecare zi devine, in acest tensionat inceput de mileniu, peste tot in lume tot un fel de front. Un front pe care, lupta pentru adevar are regulile ei. Intre care obligatorii sunt obiectivitatea, transparenta, informarea prompta si corecta. Cu riscuri si pericole ce decurg pentru jurnalisti, ce merg – si au mers, in ultimii ani – daca nu pana la sacrificiul suprem ,cel putin pana la cel al pierderii libertatii. Apoi, dincolo de informatia scrisa intr-o pagina de ziar, auzita la televizor si radio stau multe si dificile piedici puse ziaristilor de aceia care au tot interesul sa transforme presa in aliatul adevarului lor si sa o considere dusman, sau chiar sa incerce sa ii puna pumnul in gura, atunci cand aceasta nu se lasa influentata, intimidata sau corupta. In spatele usilor diverselor autoritati si institutii – chiar cand sunt platite din bani publici – nu se trece usor. Intre copertile dosarelor nu se gaseste, la vedere, informatia care trebuie sa ajunga sub ochii cititorului si la urechile ascultatorului. Transparenta pe care nu obosesc sa o declare in fapt nu a reusit sa sparga zidul opacitatii de gandire si de actiune ale multora dintre cei care au in maini destinele acestei tari. Iar daca aceasta profesie figureaza intre cele mai expuse riscului imbolnavirilor si decesului, e limpede ca arderea jurnalistului nu este doar o figura de stil. Fiecare ziar care „moare” la sfarsitul zilei, fiecare emisiune care isi gaseste loc in arhiva iau cu ele si ceva din viata celor care le dau viata. Ii rasplateste speranta ca milioane de romani isi incep dimineata rasfoind ziarul, ascultand radioul si isi incheie ziua in fata televizorului. Aceasta este urarea pe care ne-o facem si le-o facem colegilor de breasla, astazi, la o zi de sarbatoare a presei.
