Intr-un articol publicistic, am citit cuvantul „binecuvanteaza”.
Pentru ca exista nu numai multi mireni, ci si clerici destui care pronunta si scriu „binecuvinteaza”, avem datoria de a releva macar partial, conjugarea verbului tranzitiv „a binecuvanta”. De vreme ce toti vorbitorii spun si scriu, la modul infinitiv forma corecta „(a) binecuvanta”, inseamna ca-i obligatoriu ca la toate modurile, timpurile si persoanele sa rostim si sa scriem sunetul (litera) „a”, ci nu „i”.
Dar, avand in vedere ca, de vom scrie toata conjugarea verbului „a binecuvanta”, articolul acesta ar deveni prea lung si plictisitor, iata de ce ne vom multumi cu precizarea doar a formelor verbale pentru toate cele trei persoane, atat la numarul singular cat si la cel plural, ale timpului prezent al modului indicativ (caci, mai ales aici se greseste): (eu) binecuvantez, (tu) binecuvantezi, (el,ea) binecuvanteaza, (noi) binecuvantam, (voi) binecuvantati, (ei, ele) binecuvanteaza.
De fapt, vorbitorii care prefera inlocuirea, in pronuntare si in scriere, a lui „a” cu „i”, fac aceasta greseala doar cand este vorba de cele trei persoane ale numarului singular si de persoana a III-a plural, zicand si scriind „(eu) binecuvintez, (tu) binecuvintezi, (el, ea) binecuvinteaza, (ei, ele) binecuvinteaza”.
In schimb, la persoanele a I-a si a II-a ale numarului plural, toata romanimea zice si scrie corect (cu „a”): „(noi) binecuvintam, (voi) binecuvantati”.
In continuare, va fi vorba despre un dezacord gramatical aparut intr-un titlu dintr-un cotidian bucurestean: „Topul strazilor din SUA cu cel mai ciudat nume”. Sunt precizate zece denumiri ciudate (Calea Psihopatului, Curtea Divortului, Strada Singuraticului, Strada Galeata cu Sange, Strada Neasteptata etc.), ceea ce inseamna ca trebuia sa se scrie „Topul strazilor din S.U.A. cu cele mai ciudate nume”.
Mihai Stere DERDENA
