„Noi, Alexandru Ioan I, conform dorintei Natiunii intregi si angajamentului ce am luat la suirea mea pe tron depun astazi 11/23 februarie 1866 carma guvernului in mana unei locotenente domnesti si a Ministerului ales de popor”. Acesta este actul de abdicare semnat de Alexandru Ioan Cuza si publicat in aceeasi zi in Monitorul Oficial. Doua zile mai tarziu, la 13/25 februarie, domnitorul parasea tara, luand drumul exilului, prin Brasov spre Viena, fara sa se mai intoarca vreodata. Daca despre inscaunarea lui Cuza s-a vorbit, aproape unanim, ca despre una dintre cele mai luminoase pagini ale istoriei nationale, abdicarea sa a fost interpretata diferit, potrivit documentelor vremii. S-a considerat atunci a fi un act de mare tradare din partea ofiterilor care ii jurasera credinta, dar s-a vorbit si despre recunostinta ce li s-ar cuveni. Dupa aproape un secol si jumatate de la petrecerea evenimentelor, continua sa existe puncte de vedere diferite privind actul de la 11/23 februarie 1866. Unele ignorand faptul ca, inca din documentele emise de Divanul Ad-Hoc, intrunit in 1857 existau prevederi potrivit carora Moldova si Tara Romaneasca se uneau intr-un singur stat sub „carmuirea unui print apartinand unei dinastii europene”. Prin urmare, chiar domnia lui Alexandru Ioan Cuza a fost pusa sub semnul provizoratului. Tocmai pentru ca exista inca puncte de vedere diferite – ceea ce trimite, si mai mult, spre o citire atenta a documentelor vremii – va prezentam o marturie a unui participant direct, mai ales ca acesta vorbeste despre o implicare prahoveana in evenimentele de acum 140 de ani.
Interesant este ca la 15 octombrie 1865,in prima sedinta a Consiliului Judetean Prahova – infiintat prin decret al domnitorului Alexandru Ioan Cuza nr .1193 – printre cele discutate s-a aflat si propunerea lui Zaharia Antinescu de a se ridica la Ploiesti o statuie a lui Cuza, infatisat cu o mana aratand spre Transilvania. Desi acceptata, propunerea nu s-a materializat niciodata.
Marturii inedite ale unui martor al detronarii
„Ca am luat parte la conspiratiunea care a adus caderea Domnitorului Ion Cuza nu tagaduiesc si nu am tagaduit nimanui pana azi, anul 1910, iulie 18. Da am luat parte si inca o parte importanta dupa pozitiunea mea sociala si dupa varsta de 26 de ani care o aveam in timpul acela”. Marturia ii apartine lui Matei Smideanu, fiind inscrisa intr-o scrisoare trimisa unui prieten, ce ne-a fost pusa la dispozitie de directorul adjunct al Muzeului Judetean de Istorie si Arheologie Prahova, prof. Eugen Stanescu. Autorul scrisorii recunoaste ca a intrat in conspiratiune aduncand cu sine trei comitete compuse din cate 18 persoane fiecare, pe care le-a condus ca presedinte. Intre acestea figurau fosti ministri, primarul din acea vreme al Bucurestiului, fete bisericesti importante, patroni, numai in Bucuresti numarul conspiratorilor ajungand la 3000 si cu toate acestea „nu s-a gasit nici un misel care sa denunte conspiratia pana in momentul in care ea si-a implinit complet misiunea”. Seful conspiratiei din Ploiesti era Tache Grigorescu, iar planul intregii actiuni a fost gandit pana la cel mai mic detaliu. Unui grup de patruzeci de persoane – printre care s-a aflat si ploiesteanul Matei Smideanu – i-a fost incredintat rolul principal. „Ni s-a pus in vedere, din partea Comitetului Central, ca nu ne e permis a atinge macar un fir de par al lui Voda, chiar cand am intampina opuneri si chiar cand unii din noi am fi loviti de moarte.(…) caci nu trebuie patat cu sange din partea noastra un act asa de mare. Colonelul ne-a avertizat ca daca ne vom abate el va pune foc la tunuri si va darama palatul cu noi si cu Voda cu tot”. In scrisoarea din care am citat sunt descrise, in amanunt , evenimentele din noaptea de 10/11 februarie 1866. Iata relatarea momentului in care s-a patruns in camera in care dormea Voda. „Voda desteptandu-se s-a ridicat brusc, si fiindca pe mescioara de la pat avea doua revolvere, s-a repezit la ele, intrebandu-ne: „Ce e ?”. Dupa ce dl Grigore Serurie deslusi lui Voda despre ce e vorba, el intelese si se resemna, primind fara opunere a-l imbraca. Cand a fost insa vorba de a semna abdicarea el se codea si pretexta ca nu are nici o masa, la care sa se puna, ca sa poata iscali. Atunci, capitanu Pilat sau altul si-a prezentat spatele incovoiat in forma de masa si a fost nevoit sa iscaleasca. L-am luat iute eu la brat si ne-am coborat la cupeul care ne adasta la scara cu Stan Popescu din Ploesti ca vizitiu.(…) Am plecat in goana cailor pana am ajuns la Sfantul Gheorghe unde i se preparase o anume camera. Aici ne adasta tot comitetul meu de comercianti si industriasi. Am ramas in casa cu Voda toata ziua de 11 februarie, cu perdelele trase ca sa nu stie nimeni ca Voda se gaseste acolo. Pe la opt seara a venit un colonel cu porunca scrisa de la Locotenenta Domneasca ca sa-l dam in primire pe Voda ca sa-l duca la Palatul de la Cotroceni si de acolo sa-i prepare calatoria catre frontiera, dupa cum s-a si facut, cu toata linistea, fara ca poporul sa afle, decat tocmai cand Voda trecuse frontiera”. Sfarsitul scrisorii confirma ca abdicarea silita a lui Cuza a fost condamnata de unii: „S-au gasit unii care sa flecareasca ca rau s-a facut de s-a detronat marele Alexandru Ioan Cuza si s-a inlocuit cu un strein: Carol de Hohenzollern. Acestora li se poate raspunde ca sunt nu numai prosti, ci si criminali, cand vad cu ochii cum sta tara astazi cu Voda Carol si cum ar fi stat cu Voda Cuza(..) Si apoi ceea ce s-a facut se stie ca insusi Cuza era hotarat sa faca, cu deosebire mare in rau, caci tinea sa puna in locul lui tot un strain, din familia imperiala rusa”.
Aceasta este, asa cum mentionam, o marturie din epoca, dar istoricilor le revine, in continuare, misiunea de a scoate la lumina intregul adevar despre un moment semnificativ si o personalitate importanta a istoriei nationale.
Luiza RADULESCU PINTILIE
