BOSQUITO, CRIMINALUL
Era odata, pe vremea cand tara fusese intoarsa pe dos de tot felul de averi aparute ca din senin prin curtile politicienilor, o fundatie de caini, mai bine zis o fundatie in care, se spune, oamenii cu mintea intreaga se ocupau de cainii care o luasera razna – pe strazi. Si avea fundatia cu pricina un nume care se potrivea ca o manusa – nu din piele de caine – cu ocrotitii sai: „Cutu-Cutu”. Toate erau bune si frumoase pana intr-o zi cand un cutu – pe numele sau de scaldatoare, Bosquito – n-a vrut sa mai respecte preceptele intelegerii tacite dintre haite si trecatorii de pe strazile Capitalei si, cu un sadism nemaiintalnit pana acum la cei din tagma sa, a doborat un om care, se pare, nici macar nu stia sa zica cutu! Si l-a sfasiat, omul – un strain dinspre Soare-Rasare – dandu-si duhul pe altarul razvratirii canine.
Vestea tragediei s-a intins repede in tot tinutul Bucurestiului, in tara si chiar peste hotarele ei, facandu-i de ras si pe-alde cutu-cutu, si fundatia cu acelasi nume, si pe romani, in general. Iar mai-marii administratiilor s-au pus imediat pe represiuni, dand liber hingherilor la prada. Manuitorii de laturi au reusit astfel, in doar opt zile, sa infunde puscariile – a se citi adaposturile de caini – cu circa 1000 de lighioane vagaboande. Dar si asa, patrupedele cu evidente apucaturi canibalice au continuat sa muste, zilnic, pana la 50 de bipezi-trecatori.
Si cand scandalul intre cele doua lumi – animala si umana – se acutizase atingand limitele unei adevarate explozii, criminalul Bosquito a fost revendicat in instanta de catre Fundatia „Cutu-Cutu” care l-a si solicitat pentru a fi adoptat si a-l scapa astfel, de atrocitatea pierderii blanii.
De atunci, iata, stau pe ganduri si nu ma dumiresc, cum de nu ne-am dat seama – inainte de atacul criminal al lui Bosquito asupra japonezului – ca patrupezii vagabonzi puteau fi eutanasiati, incredintati, adapostiti, adoptati sau chiar impuscati. Pentru ca astfel ar fi trait si acel om nevinovat, si am fi avut zile bune si cu iubitorii de animale.
Leon CHIRILA
