UITE
Intr-un magazin, o vanzatoare, careia i-am adresat cuvintele „Uite-o”, aratandu-i cu mana bancnota (de pe tejghea), pe care n-o vedea, ne corecta astfel:
– Nu „uite-o”, ci „uitati-o” trebuia sa ziceti.
Ii demonstram, din punct de vedere gramatical, ca nu are dreptate.
Nu stim daca raspunsul nostru a convins-o pe acea vanzatoare. Insa credem ca este bine ca, reproducandu-l, pe scurt, in stilul vorbirii indirecte, sa fie de folos cititorilor rubricii acesteia, nefacand greseala de a confunda interjectia „uite” (avand intelesul „iata”) cu verbul paronim „a (se) uita”.
Intai, se cuvine sa mentionam. macar succint, ca verbul „a uita”, cand este tranzitiv sau intranzitiv inseamna „a nu tine minte, a omite, a pierde din memorie, a scapa din vedere”, iar, cand apare ca reflexiv („a se uita”), capata intelesurile „a vedea, a observa, a cerceta”.
1. Am uitat umbrela acasa (Am uitat = verb tranzitiv).
2. Am uitat de tine (Am uitat = verb intranzitiv).
3. Uneori, ne uitam prin piata fara a cumpara ceva (ne uitam = verb reflexiv).
Iar cuvintele „Uitati-o” cu care doamna vanzatoare ne-a „corectat” semnifica „Dati uitarii acea bancnota”.
Trebuie sa mai spunem ca vorba „uite”, asemenea altor interjectii este invariabila, facand parte din categoria partilor de vorbire neflexibile (Acestea sunt, in total, patru: adverbul, prepozitia, conjunctia si interjectia). Spunem si scriem, asadar, in orice context „uite”.
Este necesar sa precizam si ca in prima editie a Dictionarului ortografic, ortoepic si morfologic al limbii romane (DOOM), interjectia „uite” nu a fost atestata.
in schimb, editia a II-a a DOOM o atesta, inserand-o la pagina 824.
Mihai Stere DERDENA
