Periferia Campinei, octombrie 2005. O toamna tarzie, superba. Doftana curge usor, scanteind sub soarele stralucitor. Langa fosta rampa de gunoi, prabusita anul acesta, cainii scormonesc de zor dupa ceva resturi de mancare. Pe langa ei, cu niste sape în maini, vreo douazeci de persoane cauta, cu înfrigurare, într-un fel de nisip negru. Din cand în cand, mai scot cate o bucata de fier pe care o arunca în niste galeti vechi si ruginite. Ne apropiem de ei si se opresc din lucru, privindu-ne iscoditori. Ne recomandam si unul dintre ei raspunde simplu: “Am banuit. Doar presa este interesata de noi. Altcineva nu trece pe aici”.
I se spune Tila si pare a fi un fel de lider al grupului. “Nu vrem sa va spunem nimic. Au mai venit tot felul de ziaristi si nici unul n-a scris de bine. Îl stiu eu pe unul, daca îl prind pe aici îi rup picioarele”, îsi arata indignarea înca de la început. Are mainile batatorite de atata sapat dupa fier. Caci asta face cat este ziua de lunga, fie canicula, fie ger de crapa pietrele.
Femeile din grup stau pe galeti, fumeaza cate o tigara si încep sa vorbeasca. “Este singura noastra sansa pentru supravietuire. În nici un caz nu ne ajung ajutoarele sociale, asa ca încercam sa ne castigam existenta cum putem”.
Cativa locuiesc în niste cocioabe construite chiar langa groapa de gunoi. Asteapta cu nerabdare ajutoarele pentru încalzire si sunt recunoscatori autoritatilor ca nu i-au alungat din zona. Sunt chinuiti, negri la fata de praf, dar nu se lasa. “Am cunostinte care au preferat sa intre în puscarie, decat sa traiasca viata asta. Au dat unuia în cap si s-au lasat prinsi. Macar acolo au totul gratis”, tine sa ne dezvaluie una dintre femei.
“Marea” lor sansa o reprezinta Turnatoria Centrala din localitate. Daca nu zilnic, macar de cateva ori pe saptamana, masinile vin si basculeaza la fosta rampa de gunoi tone de pamant amestecat cu resturi de metal. Sapa dupa ele si le vand la fier vechi. Cine spunea ca doar apa este sursa vitala? Vara le este mai usor, însa o data cu venirea ploilor de toamna lucrurile se schimba. Pamantul devine noroi si sapaturile se fac cu tot mai putin spor. “Iarna este cel mai greu, pentru ca pamantul îngheata, iar daca este si zapada…”.
Desi este o movila destul de mare de pamant, fiecare tine la locul lui. Nici unul nu se deplaseaza un metru mai încolo ca sa-l deranjeze pe vecin. Galetile pline sunt duse de fiecare la gramajoara lui. Sunt un grup, dar, totodata, pe cont propriu. Daca norocul le surade, pot scoate maximum 10-15 kilograme de fier fiecare. “Macar sa ne ajunga pentru a cumpara niste cartofi ca sa avem ce le da copiilor de mancare”, îsi ridica privirea trista una dintre femei. Are ochii umezi, dar nu plange. Pesemne ca praful negru i-a uscat lacrimile.
Brusc, toata lumea se ridica si începe sa sape. S-a terminat cu pauza, s-au fumat tigarile. Sapa de zor, si nici unul nu scapa vreun cuvintel. Mai stam cateva minute, dar realizam ca micul nostru dialog s-a terminat. Se mai aude doar zgomotul bucatilor de fier aruncate în galeti. Cainii si-au facut de mult culcus pe niste paie din apropiere si încearca sa doarma sub ultimele raze ale soarelui. Ne îndepartam de ei si-i mai privim o data. Sunt negri de praf din cap pana-n picioare. Figuri triste si obosite. Oameni de care societatea a uitat. Sapa de zor, constienti ca nu sunt singuri pe lume. Au copiii pe care sa-i creasca.
Cativa zeci de metri mai încolo întalnim un grup de elevi. Se tin de brat si canta fericiti “Un elefant se legana”. Saluta zambitori si trec mai departe. Ne uitam, amuzati, în urma si vedem ca se îndreapta spre grupul cautatorilor de fier. Acestia se opresc din lucru si îi întampina cu privirea. Copiii se întorc de la scoala si cu siguranta ca le e foame. Si în aceasta seara se vor satura cu mancare… din fier. Poate ei vor avea o soarta mai buna.
Bogdan MACOVEI
