Coana Frosa (II)
Frosa a inceput sa vanda si timbre fiscale si i-a mers foarte bine, “debitul” ei fiind peste drum de tribunal. A adaugat apoi si timbre postale si tot ce trebuie pentru scris. Avea carti postale simple, carti postale ilustrate (din Ploiesti, Sinaia, Slanic, Bucuresti ori Constanta), avea plicuri simple si coli de hartie “velina”, dar si plicuri de lux, captusite cu foita si cu hartie fina, crem, uneori parfumata. Avea creioane de tot felul, chiar si “Harmuth”, dar mai ales chimice, dar si tocuri, penite, cerneala. Ajunsese sa “tina” si caiete si maculatoare scolaresti, iar in perioada interbelica “tinea” pana si articole de toaleta: sapunuri (de rufe, obisnuite de spalat – mai ales foarte popularul “Cheia“, dar si sapunuri mai bune, frantuzesti), piepteni, apa de colonie.
Coana Frosa avea o vorba «daca ma-ntreaba unu, “ai cutare lucru ?” ii spui: „n-am”, da-ncep sa ma enteresez ce este acela. Cand vine al doilea sa-mi ceara acelasi lucru, ii spui: “nu am, dar mai treci ca o sa aduc…” si ma fac luntre si punte si fac rost. Si cand mai vine, ori ma intreaba un altul, scot lucrul si-l pun pe tejghea…».
Uneori vindea si cate un lucru mai deosebit, mai scump. Asa, de pilda, singura data cand autorul acestor randuri a vazut-o pe coana Frosa a fost atunci cand a mers, cu tatal sau, sa cumpere un joc de table. Era o cutie frumos lustruita si lacuita cu piesele albe si negre rotunde, lucrate la strung. Lumea zicea ca asemenea lucruri erau facute de puscariasi si ii ramasesera de la barbatul ei.
Din cand in cand dadea de stire ca are de vanzare cate un lucru si mai scump (un ceas, o bratara, niste cercei sau butoni, niste tacamuri de argint). Desigur, dadea bani cu dobanda si lua amanet, dar nu era camatareasa. Un coleg al tatei, invatator, avand o mare nevoie si negasind in alta parte bani si-a amanetat, pentru trei luni, ceasul. Spunea: «Are suflet bun. M-am dus sa-l scot dupa un an si mi l-a dat si nu mi-a cerut nimic in plus pentru intarziere». O vecina a noastra povestea ca mama ei, avand nevoie neaparat de bani, si-a amanetat cerceii. Dupa un timp, vazand ca nu mai are cum sa faca rost de suma imprumutata, s-a dus la coana Frosa sa-i spuna ca renunta la ei. Iar ea i-a zis: «Bine, dar atunci sa-i mai dau ceva bani…».
Dar, adevarata revolutie in viata si comertul ei a realizat-o difuzarea presei. A vazut ca se pot castiga bani buni, fara riscuri prea mari, vanzand ziare si reviste. A inceput cu ziarul “Universul“, dupa ce l-a cunoscut pe domnul Dragomirescu, corespondentul acestui ziar in judet. Era nu numai un ziarist bun, care facea sa apara zilnic in ziar rubrica “Universul in Prahova“, dar si un priceput om de afaceri. El si cu doi-trei subalterni asigurau si publicitatea din judet, dupa cum se ocupa si de difuzarea ziarului.
Acesta s-a inteles cu coana Frosa si-i trimitea, in fiecare dimineata, cate exemplare ii ceruse in ajun. Vindea zilnic aproape toate ziarele; cand se intampla sa-i ramana un exemplar sau doua, nu le returna, ci le pastra si le vindea mai tarziu. Imi amintesc cand o vecina i-a spus bunicii mele: «coana Marito, inteleg ca ajungi pana la coana Frosa. Uite un leu, cumpara-mi si mie un sfert de Univers, ca vreau sa sterg geamurile…».
Dar, foarte curand, Dragomirescu a inceput sa-i trimita si revistele saptamanale pe care le edita “Universul“, cate una in fiecare zi a saptamanii: “Universul Copiilor”, “Ziarul stiintelor si al calatoriilor”, “Trup si suflet”, “Universul literar”, “Ilustratia romana” si “Veselia”.
Vanzarea presei nu numai ca i-a sporit deverul si, deci, venitul, dar i-a largit mult si orizontul. Nu stim cand citea sau rasfoia ziarul si revistele, ca era mai tot timpul in pravalie si mai niciodata singura. Acolo si manca, pe apucate, si rar cand atarna in usa cartonul cu “lipsesc cinci minute“, dar avea o orientare foarte precisa.
Mai fiecare dintre musafirii nostri sau unchii mei povesteau incantati cum ii facuse sa cumpere o anume publicatie. «Ia, maica, un Univers, ca in pagina a treia e focul de la Costesti, din noaptea de Paste. Cu cati morti, Doamne, Dumnezeule. E si poza cu ruinilii bisericii…». Ori: «…vezi ca in pagina doua e cum l-a prins jandarmii pe Zdrelea si pa Maruntelu si ce blestematii a facut astia doi…». Sau: «te vad cam trist, domnule, ia si o “Veselie“ ca i-o era sa mor de ras cand am citit-o ieri…». Ori: «Ce faci ? Te duci pe la nepotei? Nu te duce cu mana goala, ia-le un “Universul copiilor”, e cu Tudorica si Andrei.. sa vezi ce se bucura scumpii de ei…». Si tot asa, de nu stiu cate ori pe zi.
Frosei ii placea foarte mult sa vorbeasca. Simtea cand musteriul nu se grabea sau nu se grabea prea tare, ori avea si el chef de taifas si se porneau, intrerupandu-se numai cand venea un cumparator, daca nu cumva si acela avea de spus ceva si atunci ramanea si el. Avea un mare dar de a povesti, dar si pe cel de a asculta. Ajunsese sa stie mai multe lucruri intime decat oricine altcineva din oras, ascultand spovedanii mai ceva ca un popa, dar era destul de discreta.
Paul D.POPESCU
