Corespondenţă de la Bruxelles – Dan LUCA
Până la alegerile din 2014, cea mai vizibilă şi influentă personalitate europeanã rămâne preşedintele Comisiei Europene, José Manuel Durao Barroso. Ce se va întâmpla însă după această dată?
Partidele politice europene au început să îşi prezinte candidaţii, numele acestora ar trebui să fie cunoscute înainte de europarlamentarele programate pentru anul următor în luna mai. Din partea socialiştilor, în această vară, Martin Schulz, a fost anunţat ca fiind candidatul oficial pentru a-l înlocui pe Barroso.
Contracandidatul Guy Verhofstadt din partea Alianţei Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa (ALDE) are de asemenea mari şanse în această cursă. Insã Olli Rehn, vicepreşedintele Comisiei Europene, responsabil cu afacerile economice şi monetare, a declarat recent presei finlandeze că ar putea candida la şefia listei ALDE pentru alegerile europene de anul viitor, devenind astfel el candidatul liberalilor europeni pentru a fi următorul preşedinte al Comisiei Europene. Este situaţia excepţională de până acum, de auto-propunere.
Şanse mari de obţinere a poziţiei de şef al executivului european o au desigur şi cei din Partidul Popular European, iar candidaţi de talia lui Doland Tusk, Viviane Reding sau chiar Christine Lagarde sunt pe lista scurtã a propunerilor, fãrã ca o decizie oficialã sã fie luatã pânã pe la începutul anului 2014.
Preşedinţia Uniunii Europene, care se schimbă la fiecare şase luni, nu mai lasă în ultimii ani aceeaşi putere statelor care ajung prin rotaţie în această funcţie, odată cu intrarea în vigoare a controversatului Tratat de la Lisabona. Din 2009, organizarea summiturilor europene a rămas în seama preşedintelui permanent al Consiliului European, însă importanţa mandatului nu este de neglijat, deşi a fost mult diminuată. Tratatul de la Lisabona a creat şi postul de Înalt Reprezentant al UE pentru afaceri externe, al cărui actual titular, Catherine Ashton, prezidează reuniunile miniştrilor de externe şi reprezintă diplomaţia europeană atât în faţa Parlamentului European, cât şi în afara Uniunii.
Mulţi se întreabă cum stă acest “triunghi instituţional”? Situaţia, aş putea spune, spre penibil, în care au fost necesare dezbateri pentru a se stabili cine se duce la Oslo pentru ridicarea Premiului Nobel, şi cine susţine discursul de mulţumire nu a ajutat prea mult Europa. Poate doar în măsura în care s-a ajuns la concluzia că există o reală problemă a sistemului, care trebuie soluţionată cât mai curând.
Anul 2013 este un an preelectoral la nivel european şi este important să organizăm România pentru următorul mandat al Parlamentului European şi al Comisiei Europene. Ce portofolii sunt cruciale pentru România? Unde este important să avem români în Cabinetele de Comisari? Avem schimbări la vârf şi în Parlamentul European, dar şi la nivelul Consiliului – cu oportunităţi de a avea români în jurul noilor lideri. Cine sunt românii care îndeplinesc condiţiile de eligibilitate pentru a lucra în aceste Cabinete? Trebuie urmărit calendarul numirilor şi stabilită procedura de sprijin acordat românilor cu şanse de inserţie. Doar prin enumerarea acestor întrebări ne dăm seama de necesitatea unei colaborări între Statul Român şi românii din Bruxelles. Încă de acum trebuie să gândim profilul viitorului comisar european român, dar şi ce politicieni români pot să coordoneze comisiile strategice din cadrul Parlamentului European. Trebuie să sensibilizăm factorii de putere de la nivel naţional pentru a nu ne trezi că trocurile politice locale împing spre Bruxelles politicieni care nu pot să fie operaţionali în mediul intercultural al afacerilor europene.
* * *
Dan LUCA este Doctor în Relaţii Internaţionale şi Studii Europene, fondator în 2003 al Clubului “România-UE” Bruxelles. Are 41 de ani şi îşi desfăşoară activitatea la Bruxelles din 1997. Este autorul a 3 cărţi despre România afacerilor europene, Bruxelles-ul european şi dilemele comunicării. Este profesor la universităţi din Bruxelles, Gorizia (Italia), Bucureşti şi Cluj. În 2008, inspirat şi sprijinit de social-democraţii germani, socialiştii francezi şi laburiştii britanici, a înfiinţat la Bruxelles prima filială din afara teritoriului României a unui partid politic român – PSD Bruxelles.
