Giorgiana Radu-Avramescu
Dragul meu, îţi mulţumesc! A fost de curând ziua internaţională a acestui cuvânt care exprimă recunoștinţa, despre care Iorga spunea că este „dobânda împrumuturilor sufletești”. Pentru multe îţi mulţumesc, și pentru încă ceva. Pentru faptul că astăzi îţi scriu. Pentru curajul de a putea scrie, după ce ochii tăi n-au mai putut parcurge cuvintele mele. N-am crezut că voi putea să le las libere, fără consimţământul tău. Știu, îmi spuneai în ultima vreme să public, și apoi vei citi, dar eu nu mă conformam. Nu puteam. Trebuia mai întâi să-ţi aflu părerea. Și acum aș vrea să știu ce crezi, dar gândul tău nu mă ajunge.
Din București te caut! Din sufrageria noastră de bloc. În dreapta, biblioteca-mi atrage privirea. Pereţii sunt la fel cum îi știi, căptușiţi cu tablouri și icoane. Fotoliile noastre, goale, reci. Când tu scriai, eu îmi aveam locul meu. Când eu scriam, tu îţi aveai locul tău. Acum, locurile sunt lipsite de căldura noastră. E trist. Vremea e tristă. Plânge. Doar orhideea de pe masa mea pare veselă. I se trage probabil de la culoare. Lila. Altfel, atmosfera nu cred că-i priește nici ei. Cine știe ce mi-ar povesti, dacă glas ar avea.
E o zi pe care am lăsat-o să se consume de la sine. Nu mi-am propus nimic. Nici nu m-am simţit capabilă. Am citit puţin. L-am abandonat pe Henry Miller. Am parcurs 100 de pagini din „Tropicul Capricornului”, dar n-am putut continua. Nu-mi creează confortul pe care îl caut și îl găsesc în lectură. Nu-mi place limbajul. Nu știu. E o carte rece, pe care am s-o isprăvesc de citit altă dată, când firea-mi, simţirea, îmi vor permite s-o înţeleg, s-o accept. Am trecut la Freud, „Scrieri despre literatură și despre artă”. Am primit-o de curând. E mai aproape de mine. De tine, mai ales. Am găsit ceva ce mi-a plăcut. „Scriitorul este un om care visează cu ochii deschiși, iar creaţia sa se aseamănă visului diurn”. Înţeleg că este o idee de primă importanţă pentru estetica freudiană, este afirmarea înrudirii structurale dintre vis și creaţia literară. Cele câteva pagini citite m-au trimis cu gândul la tine. La scrisul tău. Mi-am pus întrebări. Cântecul scrisului tău îmi lipsește. Cât de ușor scriai. Cum valsau metaforele tale. Ce dans al dragostei, al divinului se încropea. De multe ori te rugam să faci cumva, să găsești o cale să-mi transmiţi și mie o fărâmă doar din talentul tău, din harul cu care ai fost înzestrat. N-ai reușit! Nu există acest transplant de talent, și nici noi n-am reușit să-l inventăm.
Dragul meu, rămân în zona frumosului, a artei. Am vizitat „Muzeul Recordurilor Românești”. E un loc unic, prin conţinut. E un univers. Deţine șapte recorduri Guinness. Acest loc e rezultatul pasiunii, muncii și dăruirii unor oameni, pe care managerul Victor Bota îi numește „nebuni frumoși”, categorie la care te încadrezi și tu, prin Muzeul Pietrei. Totul a început datorită arhitectului Ion Chirescu, colecţionar de obiecte utilizate în viaţa de zi cu zi, dar care nu sunt văzute ca simple obiecte, ci drept opere de artă prin design, prin vechime, prin materialele din care sunt confecţionate unele dintre ele. Povestea domnului Chirescu a început demult, cu o colecţie de 13 tirbușoane, care astăzi a ajuns la peste 30.000. Este cea mai mare colecţie din lume. Apoi colecţia de fiare de călcat, care de la șapte, câte erau la început, acum numără peste 35.000. Dar fiarele de călcat au fost mai întâi din piatră. Apoi din lemn. Pentru prima dată am văzut astfel de obiecte. O altă colecţie impresionantă este cea de trivete, care sunt absolut spectaculoase. Nu sunt doar niște pirostrii pe care se odihnesc la răcit fiarele de călcat, samovarele și altele. Desenele lor întruchipează natura, fauna, flora, simbolistică diversă. Apoi, acest muzeu-univers atrage prin bogata – ca număr și valoare – colecţie filatelică românească. Mașini de scris. Gramofoane. Aparate foto. De asemenea, colecţia care adună 3.000 de obiecte care au ca temă „Floarea de colţ”. Această colecţie aparţine domnilor Alexandru și Cristian Dan Bartoc. Și câte nu mai sunt de spus despre tot ceea ce se găsește aici, dar mă opresc, dragul meu. Voi scrie la un moment dat despre „Muzeul Recordurilor Românești”. Îi voi dedica spaţiul și timpul pe care le merită. Am petrecut acolo câteva ceasuri, dar e nevoie de o zi întreagă să poţi parcurge totul cu atenţie. Să te bucuri. De aceea, vizitele se anunţă din timp, se fac în grupuri organizate, și pe secţiuni. Altfel e multă informaţie și e păcat să se piardă. Să intervină oboseala. Muzeul Recordurilor organizează des evenimente cu diverse tematici, în cadrul cărora vizitatorii pot admira uluitoarele colecţii.
Sufletul acelui loc este domnul Victor Bota, care făcea cu totul altceva înainte ca arhitectul Ion Chirescu să-i predea în administrare și ghidare spre public bogăţia de frumos adunată în ani și măsurată în dragoste de artă și în dorinţa dăinuirii. Domnul Bota nu-și dă importanţă. Îi spun că se răsfaţă. N-am dreptate! Zic doar așa, în spiritul în care curge dialogul. Are ironie fină. Nu se răsfaţă, e doar modest. O modestie care vine dintr-o nobleţe sufletească aparte. Altfel e conștient de rolul lui, de farmecul pe care-l are în a transmite istoria a tot ceea ce conţine muzeul, și poate fi și dur, când se impune. Când simte nedreptatea. Ochii lui albaștri lasă lacrima la vedere când vorbește de încrederea pe care domnul Chirescu i-a acordat-o în acest proiect. Victor Bota este la fel de frumos precum „nebunii” despre care vorbește cu respect și preţuire, pentru pasiunea și munca lor de a aduna și apoi a lăsa posterităţii urme frumoase și incontestabile ale trecerii prin timp.
Iar pentru descoperirea acestui loc minunat, dragul meu, se face vinovat Muzeul Pietrei. Cum? Într-un weekend, întâmplarea mi-a adus câţiva vizitatori care mi-au devenit prieteni. Oameni care simt și iubesc arta, sub toate formele ei. Așa am ajuns fără programare la „Muzeul Recordurilor Românești” din București, așa am avut privilegiul să fiu unicul vizitator în ceasurile zilei de marţi, să mă minunez de universul de pe strada Parfumului, numărul 25. Mulţumesc! Mulţumesc pentru ieri. Pentru azi. Pentru tot ce trăiesc, zi de zi. Mulţumesc pentru iubire, pentru durere, pentru tristeţe. Mulţumesc pentru puterea de a șterge lacrima care uneori uită încetarea, pentru libertatea de a o lăsa să cadă. Mulţumesc pentru răsăritul zâmbetului în dimineţi târzii. Mulţumesc pentru bucuria de a scrie din durere. Mulţumesc pentru că exist, cu speranţa de a nu uita că sunt. Mulţumesc, dragul meu!
Pe curând!
Cu nesfârșită iubire, eu
