Luiza Rădulescu Pintilie
Omenirea este preocupată, de când se ştie, de originile sale, căutând mereu să afle de unde vine şi care este legătura generaţiilor de azi cu cele trecute. Conferirea – spre sfârşitul anului pe care abia l-am încheiat- a prestigiosului Premiu Nobel geneticianului suedez Svante Pääbo, cel care a reuşit în premieră o secvenţiere a genomului omului de Neanderthal – o rudă dispărută a oamenilor de astăzi, descoperind în acelaşi timp şi un hominidae necunoscut anterior, Denisova – a adus în actualitate tema evoluţiei umane. Pornind de la acest moment istoric privind… istoria umanităţii, i-am adresat unuia dintre cei mai cunoscuţi şi apreciaţi antropologi români ai momentului, distinsul profesor universitar doctor Gheorghiţă Geană (cercetător la Institutul de Antropologie „Francisc Rainer” al Academiei Române, profesor de Antropologie la facultăţile de Sociologie şi Filosofie ale Universităţii din Bucureşti, membru al unor renumite asociaţii internaţionale de sociologie și de antropologie, autor al mai multor volume și studii pe teme legate de istoria antropologiei, ritualuri, epistemologia știinţelor social-umane, istoria filosofiei românești şi al unor articolele apărute în reviste și cărţi de prestigiu publicate sub egida unor edituri internaţionale renumite precum Cambridge University Press, Routledge, Wiley) – rugămintea de a accepta un interviu pentru ziarul Prahova şi am fost onorată de deschiderea şi căldura cu care a răspuns acestui demers jurnalistic. În cele ce urmează, prezentăm integral răspunsurile şi comentariile domniei sale:
– Distinse domnule profesor, Academia Regală Suedeză pentru Știinţe a ales să acorde prestigiosul Premiu Nobel pentru Medicină 2022 pentru a recompensa descoperiri despre evoluţia umană făcute de omul de ştiinţă Svante Pääbo – o alegere considerată uşor surprinzătoare fiindcă aşteptările erau legate mai ales de aprecierea unor cercetări de pionierat privind tehnologia ARN – despre care s-a vorbit mult în ultimii ani, în contextul pandemiei de coronavirus care a afectat, am putea spune, întreaga omenire. Şi, totuşi, nu a fost ales prezentul, ci… trecutul. Iar cum domnia voastră aţi spus, nu o dată, cu autoritatea unor importante contribuţii teoretice şi practice, recunoscute la nivel internaţional, pe care o aveţi, că „pentru a merge înainte trebuie să privim înapoi”, vă rog să acceptaţi ca prima întrebare să pornească exact din acest punct. Şi îmi permit să vă întreb, întâi de toate, cum apreciaţi domnia voastră o asemenea decizie legată de recunoaşterea la un asemenea nivel a cercetărilor inovatoare – s-a spus chiar că păreau imposibil de realizat – care au condus la concluzia că secvenţele de gene arhaice de la rudele noastre dispărute influenţează fiziologia oamenilor de astăzi?
– Într-adevăr, am afirmat nu o dată că: „Spre a merge înainte, trebuie să privim din când în când înapoi”; cred că acesta ar trebui să fie unul dintre principiile comportamentului uman în orientarea lui pe axa timpului. Privitul înapoi se referă la necesitatea de a păstra legătura identitară cu tradiția, o legătură fără de care, așadar, se pierde identitatea (și, implicit, demnitatea mersului înainte). În cazul de față, este în joc nevoia omului ca specie de a ști cât mai sigur ce și cât o leagă de trecutul îndepărtat, originar. Acum niște ani, Vasile Andru (un scriitor talentat, cu o fantezie neastâmpărată) emitea următoarea viziune despre devenirea omenirii: „Omul este separat de om prin glaciațiuni, prin catastrofe care ne taie orice cale de comunicare cu epoca precedentă. Anii precesionali trec prin scrumul nostru. Când vine altă eră, când ne instalăm în altă vreme, nu primim nici un mesaj adevărat de la era trecută. Nici de la ciclul cosmic precedent. Suntem clivați ,stratificați, izolați de trupul de ieri” (O zi spre sfârșitul secolului, 1983, p. 27). Nu o dată fantezia poetică s-a devedit anticipatoare. Nu aici însă, întrucât, dacă le situăm față în față, descoperirea lui Svante Pääbo invalidează viziunea artistică de mai sus (ceea ce nu înseamnă că Vasile Andru ar fi rămas un scriitor mai puțin interesant).
În ce constă însă descoperirea în cauză? În prim plan, performanța ține de tehnica cercetării, fiindcă existența unui genom de Neanderthal care să conțină secvențe unitare a fost tocmai ipoteza de lucru menită să ducă la obținerea unei asemenea secvențieri. O altă performanță, corelată cu aceasta și cel puțin la fel de importantă, este demonstrația că omul de Neanderthal s-a „întâlnit” și s-a încrucișat cu homo sapiens. Ca să se înțeleagă mai bine complexitatea problemei, discuția trebuie pornită de la cele două modele imaginate în paleoantropologie spre a reprezenta originile și devenirea speciei umane. Unul este modelul arborelui (“tree model”), un arbore „cultivat” până spre mijlocul veacului al XX-lea. El arată ca un trunchi, din care acum 5 milioane de ani au început a se desprinde ‒ de-o parte și de alta, la intervale de zeci și chiar sute de mii de ani ‒ ramurile avortate ale arborelui genealogic al speciei noastre, în principal: australopitecii, pitecantropii și neanderthalienii. Din partea superioară a trunchiului se vor fi separat acum 50 de mii de ani cunoscutele rase ale omului modern, homo sapiens: africanoizii, australoizii, caucazienii, mongoloizii, boșimanii. Multă vreme s-a considerat că ramurile dispărute n-au lăsat deloc urme în codul genetic al omului actual. Ulterior, însă, modelul acesta a fost înlocuit cu un altul: modelul grilajului (“trellis model”). Propus de Franz Weidenreich, acest model ne spune că varietățile actuale ale lui homo sapiens s-au desprins de trunchiul bazal tot acum 5 milioane de ani, dar faptul se va fi petrecut printr-o desprindere simultană, ramurile trecând toate prin fazele australopiteci, pitecantropi, neanderthalieni; în plus, între ramuri va fi existat un continuu flux de gene. Ei bine, secvențierea genomului neandertalian și demonstrația încrucișării omului de Neanderthal cu homo sapiens sunt performanțe care validează definitiv „modelul grilajului”. Totodată, ele dovedesc că specia umană, ca entitate, deține nu numai o amplă identitate sincronică (fiind, adică, o unitate în diversitate), dar ea deține și o cel puțin la fel de impresionantă identitate diacronică (pentru lămurira acestei noțiuni trimitem, cu îngăduință, la articolul: Gheorghiță Geană, „Viața memoriei și construcția diacronică a identității”, în Caietele de la Putna, 9, IX, 2016, pp. 121‒132).
– Între numeroasele teme pe care le-aţi abordat, de-a lungul câtorva decenii, în cercetările domniei voastre, în lucrările şi articolele de specialitate – unele incluse, de exemplu, în Enciclopedia Berose privind etnologia şi antropologia europeană, ori citate şi incluse în bibliografii de specialitate în ţări precum Austria, Canada, Elveţia, Germania, Italia, Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Rusia, S.U.A. –, se regăsesc şi abordări privind antropologia naţiunii, rudenie, rituri (cum ar fi întemeierea filosofiei istoriei pe cultul strămoşilor), filosofia originară proprie culturilor tradiţionale, aţi adus adesea în discuţie conceptele de „om”, „familie”, „comunitate”, „naţiune”, cele care definesc omenirea în ansamblul ei. Dacă v-aţi adresa cititorilor noştri precum studenţilor dumneavoastră – care nu numai că vă sorb cuvintele la cursuri şi seminarii, dar nici nu le uită după ce vor fi încheiat de mult timp studiile –, cum aţi defini, pe scurt, cele patru concepte văzute de la orizontul anului 2023 şi ce credeţi că au pierdut sau au câştigat semnificativ pe drumul evoluţiei?
– În prealabil, țin să precizez că eu evit termenul „evoluție”, întrucât are o conotație finalistă, la care eu nu ader; prefer, în schimb, termenul de „devenire”.
Așadar, în succesiunea: individ‒familie‒comunitate‒națiune‒antroposferă, termenii respectivi constituie conținutul conceptului de „om”. Rostit ori scris ca atare, cuvântul „om” este un… cuvânt și nimic mai mult; adică nu este un concept. În acest stadiu inițial, când spunem „om” putem înțelege, de exemplu, „persoană”, dar și „specie”. Și-atunci: cei cinci termeni enumerați la începutul acestui paragraf reprezintă conținutul ‒ adică determinațiile ‒ conceptului de „om”. Statutul lor ontologic este acela de „unități existențial-umane”. Ele se află într-un raport de integrare progresivă. (Am dezvoltat aceste idei în volumul Antropologia culturală. Un profil epistemologic, Criterion Publishing, 2005.)
Ce se întâmplă cu aceste unități existențial-umane în orizontul epocii în care trăim? În primul rând ele își păstrează în orice secvență de timp statutul ontologic pe care îl au. Conceptualizabile la rândul lor, ele pot constitui ‒ fiecare în parte ‒ fundamentul pentru edificarea unei antropologii specific circumscrise, de sine stătătoare; există, în conformitate, o antropologie a individului (sub forma antropologiei personalității), o antropologie a familiei, o antropologie a comunității (rurale sau urbane), o antropologie a națiunii, precum și o antropologie la scara universalului uman. Firește, însă, că modul în care sunt abordate depinde de „spiritul timpului”. Cu această mențiune, exemplele cele mai sugestive ni le oferă tema familiei și tema națiunii. Astfel, despre familie nu se mai poate discuta astăzi cu calmul clasic din pricina intervențiilor intempestive ale partidei homosexualilor & LGBT-iștilor, bazată pe confuzia voită între libertatea naturală și o libertate extinsă. Cât despre națiune și naționalism, e stupefiantă confuzia care se practică în lumea românească pe seama acestor noțiuni și fapte – asimilate la noi fie cu național-comunismul, fie cu extremismul; aceasta se întâmplă în condițiile în care în cercurile științifice internațonale tema respectivă este tratată la cel mai înalt grad de seriozitate (spre pildă, din 1990, pe lângă London School of Economics funcționează Asociația pentru Studiul Etnicității și Naționalismului [ASEN], care scoate și o publicație, Nations and Nationalism, tipărită la marea editură Wiley; cărți de referință în domeniu au scris Anthony D. Smith, Walker Connor, Steven Grosby; iar un reputat autor britanic ‒ John Hutchinson ‒ i-a caracterizat pe naționaliștii autentici drept „inovatori morali” în culturile lor, numindu-l printre aceștia și pe Nicolae Iorga!).
– Domnule profesor, sunt multe întrebările pe care sunt tentată să vi le adresez. Mă întorc la faptul că, prin decodificarea informaţiilor vechi de zeci de mii de ani conţinute în fragmente de ADN, s-a descifrat mai bine legătura acestui flux străvechi cu noi cei de azi, concluzionându-se, de exemplu, în foarte strânsă legătură cu prezentul şi cu pandemia de coronavirus care încă nu s-a încheiat, că bolnavii de Covid-19 care poartă un segment ADN de Neanderthal – în special în cazul populaţiei din Europa – prezintă mai multe riscuri de a face complicaţii severe, sau înţelegându-se mai bine modul în care sistemul nostru imunitar reacţioneată la infecţii. Iată, iarăși, o temă de maximă actualitate. Acesta este culoarul ştiinţific, medical al unor asemenea cercetări şi descoperiri. Pentru omul de rând, nespecialistul, pentru viaţa lui de fiecare zi, ce influenţă credeţi că poate avea o asemenea descoperire?
– Afirmația aceasta are deplină acoperire, constatându-se că (spre a vă cita) „bolnavii de Covid-19 care poartă un segment ADN de Neanderthal ‒ în special în cazul populației din Europa – prezintă mai multe riscuri de a face complicații severe”. Pe de altă parte, însă, s-a dovedit că alte gene neanderthaliene au un efect contrar, adică ele îl protejează pe posesor împotriva stărilor grave de Covid-19. Dacă lucrurile stau într-adevăr așa, atunci este uimitor să avem și pe această cale dovada îngemănării binelui cu răul!… Să ne bucurăm, ori să ne întristăm? Până la urmă nu ne rămâne decât să luăm partea cea bună a lucrurilor!…
– Fiindcă am vorbit într-un fel sau altul despre legăturile de rudenie – iar ştirile de primă pagină ale ziarelor, breaking-news-urile televizate, „bârfa” de pe uliţele satului sau de la scara blocului se concentrează din ce în ce mai des şi mai mult, pe conflicte de familie, nu de puţine ori încheiate dramatic –, domnia voastră cum vedeţi această realitate?
– Clevetirile, bârfa, ori tensiunile dintre oameni nu sunt determinate de structurile de rudenie; ele sunt fenomene psiho-sociale generale, în toate societățile și în toate epocile. Sunt forme firești de manifestare a nevoii de comunicare. În satul tradițional, de multe ori, când două persoane (bărbați, dar mai ales femei) se întâlneau din întâmplare pe uliță sau pe drum, se opreau și schimbau câteva vorbe; dacă altcineva trecea pe-acolo și întreba „Ce faceți?”, răspunsul venea ca un clișeu: „Stăm de taină”, sau: „Mai tainim…”. În satul meu de baștină (Soveja Vrancei), pe la câte o casă de gospodari se mai poate vedea și astăzi lângă poartă, în drum, „talpa” – un fel de banchetă simplă, naturală, pe care (zilnic, după amiaza spre seară) se adunau să stea de taină cam 8–9 femei. Ieșitul „la talpă” funcționa ca o defulare, sau ca o relaxare după grijile zilei… Desigur, însă, că pentru discuțiile ample, serioase, în care se comentau (de astă dată de către bărbați) nu numai treburile satului dar și ale țării, prototipul stării de taină este Poiana lui Iocan din Moromeții lui Marin Preda…
– Distinse domnule profesor, am pornit dialogul nostru de la o informaţie cu trimitere la o descoperire istorică, îmi îngădui să vă rog să abordăm încă o ştire care nu a trecut neobservată în această perioadă de trecere de la un an la altul: noua ediţie a Raportului Mondial al Fericirii, creat de ONU, reconfirmă statutul de… „cei mai fericiţi pământeni” (ca să parafrazăm un titlu de roman atât de cunoscut) al locuitorilor din ţările nordice – Finlanda, Danemarca, Norvegia, Suedia și Islanda. La rândul său, România a urcat 20 de poziţii faţă de raportul din 2019. Însă ceea ce mi se pare cel mai important este faptul că raportul evidenţiază faptul că gradul de bunătate și generozitate a crescut cu 25% la nivel global în 2021, comparativ cu perioada de dinaintea pandemiei de COVID-19. Numai că realitatea se întrece să contrazică adesea – şi la noi, şi prin alte părţi – această concluzie. După ce au fost declaraţi eroi şi li s-au ridicat la propriu statui, tot la propriu medicii au fost contestaţi, dar şi agresaţi în spitale. În raporturile directe, ca să dau câteva exemple la întâmplare, şoferii se înjură în trafic, elevii se bat la şcoală (de bine ce s-au întors în bănci după perioada de restricţii), şi nici politicienii între ei, dar mai ales între ei şi alegători „nu se simt prea bine”, ca să folosim o expresie „la modă”. Atunci, domnia voastră cum apreciaţi că rămâne cu bunătatea şi generozitatea?
– În primul rând, astfel de diagnoze sunt impresioniste. Există și o psihologie experimentală, dar aceasta s-a dezvoltat mai degrabă pe seama psiho-fiziologiei, a senzorialității, decât pe seama cunoașterii stărilor sufletești și a valorilor morale. Pot fi măsurate senzațiile de văz, de auz, ba chiar și cele de gust, de miros, dar cum să cuantifici starea de bunătate și de generozitate? Apoi, domnia voastră proiectați judecata de apreciere la scara unei/unor țări. În consecință, verdictul reflectă comportamentul unui popor întreg. Ce-i drept, poporul respectiv este alcătuit din categorii sociale (medici, șoferi, elevi, politicieni etc.); dar cum să ajungi la niște generalizări exprimabile în procente privind niște calități psihice și morale ale unui întreg, ale unei totalități eterogene? Asemenea generalizări pot fi întreprinse, trebuie știut însă că ele au drept garant experiența istorică a poporului respectiv. În baza acestei experiențe îndelungate, o anumită calitate psiho-morală a unui popor se poate dezvălui în ceea ce ‒ eu, unul ‒ aș numi momente de comportament situațional elocvent; am în vedere anumite situații ce ating matricea sufletului colectiv, provocându-i acestuia atitudini definitorii, grăitoare prin ele însele asupra unei trăsături psiho-morale colective. Iată, în continuare, trei astfel de momente care dezvăluie bunătatea și generozitatea caracteristice poporului român:
(1) – 1919 – intrarea armatei române în Budapesta fără să tragă un glonț. La 4 august 1919, armata română intra în Budapesta spre a curma existența Republicii Sovietice Ungare, un homunculus politic programat, între altele, în scopul revanșard de a întoarce Transilvania sub stăpânirea de care abia se eliberase. Ei bine, ocupând capitala Ungariei, armata română condusă de generalul Gheorghe Mărdărescu nu a tras nici măcar un glonț!… (În compensație, sergentul Iordan și caporalul Bivolaru au înfipt în vârful steagului de pe clădirea Parlamentului Ungar o opincă!…)
(2) – ajutorarea refugiaților ucraineni, în fel și chip: prin oferirea de adăpost, de veșminte, de alimente, de programe la Televiziunea Română; un fapt la care asistăm zilnic, sau care ne este descris în toate mijloacele de comunicare în masă; fapt cu atât mai impresionant cu cât el se petrece în pofida tratamentului nedrept la care sunt supuși românii din Ucraina.
(3) – consecvența în credința creștină. În condițiile în care în multe țări viața socială se desacralizează, românii au rămas consecvenți în religia creștină; o religie în care cultul strămoșilor este fundamental și în care valorile supreme sunt smerenia și iubirea aproapelui. Principial vorbind, această aderență nu trebuie măsurată cu distanța prin care mulți se îndepărtează de dogme; așadar, nu lunecările „omenești, prea-omenești” dau măsura în problema de față, ci binecuvântarea divină pe care tot românul o primește prin botez și și-o întărește apoi la cununie și la plecarea în lumea de Dincolo.
– Şi nu aş vrea să încheiem acest dialog (pentru care încă o dată vă mulţumesc) fără să aflu părerea domniei voastre: ce credeţi despre fenomentul „ruperii” de
trecut – cel de care, iată, s-a dovedit că suntem de fapt legaţi –, fenomen manifestat de către tot mai mulţi români, fie că vorbim despre trecutul propriului popor sau cel al familiei din care provin? Mai ales că adesea e o rupere agresivă, de contestare a înaintaşilor, a poporului, a ţării –, deşi, cumva paradoxal, la zile de sărbătoare se fălesc îmbrăcând portul popular şi încingând hore- mergând până la condamnarea concepţiilor, a faptelor propriilor părinţi, de exemplu?
– Nemulțumirile sunt benefice dacă stimulează creația, apariția noutății. Faptul acesta se vede cel mai bine în artă, unde ‒ nu-i așa? ‒ „imitația n-are valoare”. Un mare nemulțumit de trecut a fost Constantin Brâncuși. Avem însă la îndemână și exemplul unui mare nemulțumit de prezent: Eminescu, în Epigonii.
Dacă ne referim însă la oamenii de sub „clopotul lui Gauss” (din partea lui centrală), atunci fenomenul „ruperii de trecut” trădează un comportament superficial. Când nu e cauzat de o insatisfacție, el exprimă o frondă. Discuția de la întrebarea întâi ne-a arătat că purtăm cu noi și-rele-și-bune nu numai de la al 7-lea neam, ci chiar și de la al 7777-lea!… Că unii se dezic de zestrea pe care vrând-nevrând o poartă, îi privește! Ar fi o lecție lungă să înțelegem de ce, totuși, nemulțumiți cum se arată, îmbracă la sărbători portul popular și încing hore (cum spuneți). Ceea ce e mai greu de priceput e altceva ‒ iar aici mă refer la domnișoare și la doamne: eu nu sunt misogin și accept până la un punct cochetăria feminină, dar găsesc că e un exces și o totală inadecvare ca o interpretă de muzică populară să apară în fața publicului cu un țipător strat de ruj pe buze! Altfel își exprima cochetăria o fată de la țară când mergea la horă, în zi de sărbătoare: își prindea flori în păr (flori din grădină, îngrijite de ea însăși), își anina mărgele la gât, se dădea cu un parfum discret, iar restul venea din frumusețea portului și din grația propriei firi!…
Dacă totuşi ceea ce tocmai am afirmat poate părea un moft personal, raportarea la trecut (și implicit la strămoși, la țară, la propriul popor) se întrezărește a deveni cu adevărat o problemă majoră. Neglijarea istoriei (în politică și în învățământ) va avea efecte grave în timp asupra conștiinței colective. Deocamdată generațiile de azi își cunosc identitatea și menirea, idealuri pe care le pot transmite în continuare prin educația în familie. Peste încă o generație însă (adică peste 30 de ani), indolența diriguitorilor din domeniul educației și valul debordant al globalizării pot avea efecte foarte grave. E de așteptat, totuși, ca forțele globalizante să fie contracarate de recrudescența forțelor identitare naționale. Vorba lui Nichita Stănescu: „Nu mor caii când vor câinii!”. În întreg spectrul său, realitatea este deopotrivă continuă și discontinuă: lumina este și undă și corpuscul, relieful planetei este o alternanță de munți și văi etc. În consecință ‒ să fie clar! ‒, națiunile nu vor dispărea: conectate la viața globală, ele reprezintă componenta de discontinuitate care echilibrează balanța între globalizare și etnicitate!…
