Giorgiana Radu-Avramescu

Bună seara, dragul meu! Iată, se împlinește, cred, o săptămână de la ultimul salut epistolar. Nu-ți scriu acum pentru că aș avea ceva esențial, ceva extraordinar să-ți comunic. De altfel, nu despre asta sunt scrisorile mele. Cred că e de fapt nevoia de a te simți mai aproape. De aici se nasc ele. Dincolo de iubirea noastră, foarte important a fost dialogul. Au fost discuțiile despre orice. Ascultatul. Da, îmi plăcea mult să te ascult. Iar tu chiar aveai ce povesti. Și eu multe de învățat.
Mi-e dor, dragul meu! Mi-e dor de glasul tău. Sigur, comunicarea în scris e foarte importantă, dar vocea amplifică mesajul. Ne putem chiar îndrăgosti doar pentru că un glas anume ne transmite ceva, sau face ca unele cuvinte să capete o aură specială. Ai fost un bărbat frumos în adevăratul înțeles al cuvântului, iar timbrul vocal te-a ajutat să fii și mai atrăgător. Apoi, poezia a întregit tabloul perfect al celui care s-a bucurat din plin de admirația publicului feminin. Îți spuneam că mi-e dor să te aud, deși zilnic alintul tău îmi răsare în amintirea gândului. „Vrabie! Vrabie!”. Da! Și să știi că, auzindu-te, deslușesc și diferența între chemarea pentru a-ți fi de folos cu ceva, sau doar așa, strigându-mă de drag. Nimic n-am uitat să știi. Se zice că uitarea e una dintre slăbiciunile minții. E drept, uit lucruri uneori, ceea ce mă îngrijorează, dar pun asta pe seama faptului că mintea mi-e împărțită în multe direcții. Însă nimic din ce ține de tine n-am uitat și nu voi uita.
Apropo de vocea ta, doamna doctor Rodica Petrescu mi-a mărturisit ce emoții a trăit în august, când a avut loc evenimentul-concert, la Muzeul Pietrei. Ea te-a cunoscut când cuvintele rostite te părărsiseră. În 17 august, aici, în curte, te-a auzit pentru prima dată. Apoi, îmi amintesc de Sofia, soția prietenului tău Octavian Crețu, acționar majoritar al companiei Romaqua Group Borsec. Era ziua domnului Crețu. La evenimentul organizat într-un loc cu totul special din Capitală, doamna Sofia, dorind să-i facă o surpriză soțului său, te-a rugat să rostești câteva cuvinte, nu doar prin prisma prieteniei, ci pentru faptul că-i plăcea mult glasul tău. Îmi amintesc foarte bine acel moment. Îmi amintesc când ți-a făcut această „declarație”. Și tu o îndrăgeai pentru că-l făcea/îl face fericit pe prietenul tău, despre care știai că trecuse prin niște momente delicate în viață, cu ani buni în urmă. Da, dragul meu, vocea ți-a fost aliat puternic, până într-o zi. Acum taci. Eu continui să te-aud. Să te văd.
În curând se încheie un capitol. Un an în care am încercat să fac ce trebuie, ce e nevoie pentru călătoria ta. Mă întreb ce voi face după 12, 13 decembrie? Parastasele, „capetele goale”, nouă la număr aici, la Sângeru (aceste pomeniri între parastase diferă de la o parohie la alta) – mai am unul de făcut, sâmbăta viitoare, înainte de parastasul de an, din 10 decembrie -, toate acestea au fost pentru mine și un fel de așteptare a ta, de întâlnire cu tine, altcum decât obișnuitele noastre dialoguri din fiecare zi. Ce-am să fac după împlinirea acestui an? Știu, așteptarea va fi în zadar. Regăsirea însă va fi rară. La împlinirea fiecărui an. Vezi? Ne depărtăm încet-încet. Timpul ne ține la distanță, iar eu ce pot face altceva decât să mă resemnez?
Știi, sfârșitul acestui an va fi complicat pentru mine, din multe puncte de vedere. Nu știu cum îl voi încheia, cum voi păși în cel ce urmează. Mă simt copleșită de multe ori. M-am chinuit săptămâna asta, cu multe gânduri. Cu stări de rău fizic, sufletesc. Nici eu nu mai știu ce-am simțit, ce simt. Norocul face că am lângă mine oameni care mă sprijină, mă ajută să mă ridic. Câțiva sunt lângă mine de când ai plecat. Apoi, printr-un decret al ei, parcă, Providența mi-a mai trimis câteva suflete generoase. De curând, pe cineva, tot în martie născut, cu ceva ani buni înaintea mea. Constat că în martie se nasc oameni speciali. Și nu la mine fac referire, ci la persoanele pe care le-am cunoscut anul acesta. Ultima despre care-ți vorbesc mă ajută fără să știe. Sau știe, dar se preface că doar eu îi sunt de folos. E și acesta un mod de a-i fi cuiva alături. Din categoria cuvintelor face parte. Cuvintelor scrise, cuvintelor rostite mai ales. Ceea ce mie mi-e benefic. Mă repet, ți-am mai spus, cuvintele m-au „ținut în viață” în tot acest timp. Unii fac terapie prin lectură. Alții prin sport, prin dans. La mine funcționează terapia cuvintelor vorbite, scrise. Așa mă ajut. Mă ajută, mai bine zis, cei câțiva prieteni vechi și noi. Și le sunt recunoscătoare. Așa cum le port infinită recunoștință și celor care îmi oferă suport în rezolvarea unor probleme care mă depășesc. Sunt un om binecuvântat și, când mă căinez că sunt singură, am luciditatea de a mă corecta, privind la oamenii care-mi sunt alături, și la cei mulți care într-adevăr cunosc tragica semnificație a singurătății.
Dragul meu, pentru că am vorbit mult despre cuvinte în scrisoarea de astăzi, trebuie să aduc niște lămuriri pe care vreau să le fac demult, chiar dacă nimeni nu s-a întrebat de ce? Cel puțin nu cu voce tare. Pentru volumul postum „Confesiuni la Poarta Cerului”, am ales ca în loc de prefață să pun un text al meu, scris despre tine, impresionată fiind de „Bucuria unui copil, la întâlnirea cu scriitorul”. Era perioada de debut a bolii tale, în care te arătai de la balcon vizitatorilor muzeului. Citind ce-am scris, mi-ai spus atunci că acest text se poate preta ca prefață a unei cărți pe care, poate, o voi scrie despre tine, cândva. Așa mi-ai zis, iar eu am reținut. Cartea aceasta nu este scrisă de mine, dar este a ta, este despre tine. De aceea am așezat textul acesta în debutul ei. Nu pentru că am considerat eu că e un material foarte bun. Chiar cred că altele în care „te-am scris”, s-au nimerit mai bune. Dar așa ai spus tu atunci, iar eu, în tot ce fac în ceea ce e legat de tine, mă străduiesc să respect niște dorințe ale tale, să fie totul așa cum meriți. Nu știu dacă și reușesc, dar încerc. Și cred că asta se simte. Îți redau o bucățică dintr-o conversație de astăzi, cu o prietenă – cititoare a ta, a noastră, care mi-a fost alături anul acesta, nu doar parcurgând scrisul nostru, ci cu mult mai mult: „Rămânem prietene. Am atât de multă încredere în tine și vreau să îți urmăresc parcursul în continuare în viață. Trebuie să fii sprijinul nestrămutat al Lucianei, să dezvolte moștenirea Avramescu. Sunteți amândouă creațiile maestrului și sunt convinsă că veți fi la înălțime. Încă o dată te îmbrățișez!”.
Vezi ce moștenire uriașă mi-ai lăsat? Ce responsabilitate? Dar nu, tot ce fac, fac pentru că așa simt, așa îmi dictează inima. Nu știu să acționez rațional. La mine, totul pornește din suflet, ceea ce mă dezavantajează poate. Lumea în care trăim este dictată, clădită de minți prea reci parcă. Arhitectura a tot ce ne-nconjoară mi se pare abstractă. Nu are repere calde. Nuanțe tandre. Nu. De gheață-mi pare. Poate mă înșel. De vină sunt eu. Inadaptarea mea la o lume din care tu absentezi. Te las. Mă întorc la Cioran. Când sunt tristă, pe el îl caut. Greșesc, nu? Cine mai știe!?
P.S. Uitasem să-ți spun că Luciana noastră va cuvânta, mâine seară, la lansarea cărții „Dimineața Sufletelor”, a lui Sorin Oprea, eveniment ce va avea loc la Centrul Cultural al orașului Vălenii de Munte.
Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu