Giorgiana Radu-Avramescu
Dragul meu, cum ne pierdem printre degetele timpului! Cât a trecut de când te-am văzut ultima oară, de când te-am auzit ultima dată, de când ţi-am trimis ultima scrisoare? Ultim, ce cuvânt apăsător, nu? Un înlocuitor al lui nu vom mai cunoaște. Pentru noi e deja definiţie. O întreagă operă, cu toate etapele ce se impun: expoziţiune, intrigă, desfășurarea acţiunii, punct culminant, deznodământ. Le-am parcurs pe fiecare până de curând. Cu intensitate le-am trăit, îţi amintești? Apropo de ziua ultimă a ta aici, ziua înmormântării tale. Ieri am aflat că atunci mi-au fost contabilizate lacrimile, care zice-se au lipsit. O vecină din comuna copilăriei mele și-a adus rudele să le arate Muzeul Pietrei și, apropiindu-ne de tine, își amintea livada plină de oameni, de soldaţii care ţi-au dat onorul, de fanfară.
I-am răspuns că nu-mi amintesc nimic din acea zi. Nu știu ce s-a petrecut. Nu știu nimic. Te cred, mi-a zis. Câteva persoane îţi căutau lacrimile. Nu știu nimic, am repetat. Dacă și cât am plâns. Dacă am respirat. În zilele acelea și mult după aceea am supravieţuit cu doze duble de tranchilizante.
În prima dimineaţă când nu te-am mai mângâiat în patul nostru, ci în scândura rece te-am îmbrăţișat, era cât pe ce să te dărâm, încât ai mei, de câte ori mă apropiam, creau scut în jurul tău. Te imploram să nu pleci, să nu mă lași fără tine. Cum puteai să-mi faci asta?, te luam la rost. Ce bine că nu mi-au fost văzute lacrimile. Lacrimile care au curs neîncetat de la debutul bolii tale. Ce bine că nu s-au arătat ochilor iscoditori. Le văd eu urmele, în oglindă, în fiecare zi.
Dragul meu, știi mai bine decât mine că oamenii se hrănesc cu suferinţa semenilor. Să-i vadă sfâșiaţi de durere, arși pe rugul suferinţei. Sânge! Asta vor unii oameni. Asta caută. Important nu e ce simţi, ci ceea ce arăţi. Ei, bine, nu le-am arătat ce-au dorit să vadă.
E luni seară, acum când îţi scriu! Pentru mine și Luciana, săptămâna începe dimineaţa, la ora cinci. Luni e o zi grea. Pentru amândouă. Ea suferă pentru că rămâne acolo, eu pentru că plec. Sigur că mă întorc acasă, lângă tine, dar tot separaţi suntem. Fiecare în alt loc, cu singurătatea lui. Dar facem eforturi să ne obișnuim. Spre deosebire de prima săptămână departe de casă, când i-a fost foarte greu, Luciana a făcut progrese. Vineri a devenit cea mai fericită zi din viaţa ei. Până acum, cred că nu a știut ce înseamnă dorul de casă. Astăzi a obţinut prima notă de zece din clasa a IX-a. La română. Doamna profesoară a felicitat-o, fiind singura care a luat notă maximă din clasă, și a îndemnat-o să citească lucrarea în faţa colegilor. M-a avertizat însă că va întâmpina greutăţi la câteva discipline care nu-i plac. Vom vedea!
Cât mi-aș dori, dragul meu, să-mi poţi răspunde la rândurile ce de multă vreme le trimit spre tine. E așa liniște aici. Aș închide nocturnele lui Chopin, dacă aș ști că vrei să-mi șoptești ceva. Să nu se mai audă. Să se ivească amintirea glasului tău măcar. În noaptea asta doar. N-am renunţat la șederea pe terasă, să știi, chiar dacă s-a lăsat frigul. Frigul care-mi adâncește neliniștile. Care-mi știrbește din simpatia faţă de toamnă, faţă de iarnă. Degeaba soarele-mi zâmbește, dacă respiraţia lui e rece. Și tu erai sensibil la frig. Dar altfel îl înduram împreună.
Mă văd nevoită să închei, dragul meu! Oricum am pornit nehotărâtă în cele ce ţi-am scris azi. Observi, sunt convinsă. Nu știu ce se petrece de ceva vreme. Simt să-ţi scriu, apoi mă opresc. Sunt atât de multe lucruri pe care aș vrea să ţi le împărtășesc, dar deodată dispar. Apoi, aici sunt multe de făcut. Atenţia îmi e distrasă de toate câte. Reţine doar că e toamnă. E frumoasă, cum doar ochii tăi o vedeau. Și acum se lasă mângâiată de cuvintele tale din anotimpurile de demult. Ascultă, te rog, acum, împreună cu mine, Mariage d’amour. Nu te întreb nimic. Doar ascultă!
Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu
