Virusul Ebola, care a provocat primul deces în Uganda din 2019, rămâne, în pofida vaccinurilor şi a tratamentelor recente, un virus mortal pentru oameni, cu peste 15.000 de decese înregistrate din 1976 în Africa, a relatat AFP, potrivit Agerpres.
Virusul Ebola a fost identificat pentru prima dată în anul 1976, în Republica Democrată Congo (RDC, pe atunci Zair). Numele acestui virus din familia Filoviridae (filovirus) provine de la numele unui râu din nordul ţării, în apropierea căruia a izbucnit prima epidemie de Ebola.
De atunci au fost identificate cinci „subtipuri” distincte ale virusului Ebola: Zair, Sudan (care se află la originea decesului anunţat marţi în Uganda), Bundibugyo, Reston şi Tai Forest. Tulpina Zair se află la originea majorităţii cazurilor raportate după 2014. Virusul circulă printre liliecii care se hrănesc cu fructe, consideraţi gazda naturală a Ebola şi care nu dezvoltă boala.
Alte mamifere, precum maimuţele mari, antilopele sau porcii-spinoşi, pot fi purtătoare ale virusului pe care apoi îl pot transmite oamenilor.
În timpul unei epidemii, Ebola se transmite între oameni prin contact direct. O persoană sănătoasă este contaminată prin „fluidele corporale” ale unei persoane bolnave: sânge, vărsături, fecale…
Spre deosebire de gripă, acest virus nu se transmite prin aer. Prin urmare, Ebola este mai puţin contagioasă decât multe boli virale. Însă acest virus este extrem de temut din cauza ratei sale foarte ridicate de mortalitate: între 40% şi 70%, de exemplu, în cazul celor mai recente epidemii din RDC, conform Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS). Potrivit unui studiu publicat în 2021 în revista Nature, virusul poate rămâne latent în organismul persoanelor care supravieţuiesc, înainte de a se reactiva după mai mulţi ani, şi astfel să se afle la originea unor noi focare.
După o perioadă de incubaţie de 2 până la 21 de zile, Ebola se manifestă cu febră bruscă, slăbiciune intensă, dureri musculare şi articulare, cefalee şi dureri în gât. Aceste simptome sunt urmate de vărsături, diaree, erupţii cutanate, leziuni ale rinichilor şi ficatului şi, în unele cazuri, sângerări interne şi externe. La supravieţuitori se observa frecvent sechele: artrită, probleme de vedere, inflamaţii oculare şi probleme de auz. Pentru prima dată în august 2022, două tratamente cu anticorpi monoclonali, care reduc semnificativ riscul de deces, au fost recomandate de OMS persoanelor afectate şi nou-născuţilor din mame bolnave. Mai multe vaccinuri au fost dezvoltate în paralel. Campaniile de vaccinare constând în imunizarea contacţilor pacienţilor şi a contacţilor contacţilor, au obţinut rezultate bune în 2021 în Republica Democrată Congo.
În 2021, vaccinarea în asociere cu utilizarea celor două medicamente, de exemplu, a făcut posibilă încetinirea şi apoi oprirea răspândirii virusului în regiunea Beni, în nord-estul RDC, potrivit autorităţilor sanitare congoleze. Pornind din sudul Guineei în decembrie 2013, cea mai violentă epidemie din istoria Ebola a lovit Africa de Vest până în 2016. Acesta s-a soldat cu peste 11.300 de morţi din aproape 29.000 de cazuri înregistrate, în principal în Liberia, Sierra Leone şi Guineea. OMS a declarat epidemia încheiată în martie 2016.
RDC a înregistrat peste zece focare din 1976, cu un număr total de peste 3.000 de decese, potrivit OMS. Cea mai letală epidemie de Ebola din RDC a provocat între 2018 şi 2020 aproape 2.300 de decese din 3.500 de îmbolnăviri. Cea mai recentă epidemie a afectat nord-vestul acestei ţări după aprilie 2022, a provocat moartea a cinci persoane şi a fost declarată încheiată în iulie 2022 de către OMS.
Ca şi în cazul focarelor recente din această ţară, a fost organizată o campanie de vaccinare pentru contacţii pacienţilor, precum şi pentru personalul sanitar din „prima linie”.
