Luiza Rădulescu Pintilie
O uimire care, cel puţin pentru câteva clipe, m-a încremenit exact precum crucea lângă care mă aflam. O revoltă interioară care aproape m-a amuţit privind cele două suporturi din fier forjat din care ghivecele cu flori au dispărut cu totul. Nu, nu le-a zburat vântul, cum am încercat să găsesc o explicaţie, privind atentă în jur. De altfel nici nu ar fi putut să le smulgă de la locurile lor, iar dacă ar fi făcut-o, nu le-ar fi putut duce prea departe. Le-aş fi găsit căzute, cu florile rupte… Am gândit toate acestea, acolo, lângă locul de îngropăciune al părinţilor mei, în timp ce am udat garofiţele roşii, înflorite, din ghivecele rămase în celelalte două suporturi, refuzând să cred că văd bine ceea ce văd… Fiindcă de înţeles nu înţeleg nici acum… Ce om să fii – fiindcă nici vreo pasăre, nici vreun animal n-ar putea fi de bănuit – să furi din cimitir florile cu ghiveci cu tot, oricât de mult ţi-ar fi plăcut?! Cum să le duci acasă, cum să le ai sub priviri, cum să te bucuri de ele, fiindcă altfel la ce bun gestul hoţiei tale?! Nu, nu erau niscavai ghivece de… aur şi nici florile nu erau nemaiîntâlnite! Erau doar cele care ştiu cât de mult îi plăceau mamei mele. Nu e vorba nici de vreo mare pagubă bănească şi, chiar de-ar fi fost, n-aş fi căutat vinovatul şi nici n-aş fi vrut să plătească. „Preţul“ lor e doar cel al amintirilor, al respectului, al neuitării mele, ofranda modestă a felului în care ţin să îmi onorez părinţii pe care îi mai am nu pe pământ, ci doar în inimă şi în gând.
Chiar şi scriind rândurile acestea, doar încerc să înţeleg şi, recunosc, mintea mea nu poate cuprinde sensul unui asemenea gest. Fiindcă dacă – aşa cum am şi scris la vremea respectivă – aş putea găsi, până la urmă, circumstanţe atenuante tatălui care a furat dintr-un galantar un „colţ” de salam, riscându-şi libertatea pe pământ şi pedeapsa lui Dumnezeu din cer, fiindcă îi promisese copilului că nu o să mai trăiască batjocura colegilor de la şcoală că nu are niciodată pacheţel cu mâncare, pentru „tâlharul” de flori de pe morminte mi se pare aproape imposibil de găsit vreo scuză. Am auzit de multe ori despre asemenea gesturi – de aceea nici nu am dat numele cimitirului în care s-a întâmplat ceea ce scriu – şi m-am crucit de fiecare dată în gând, întrebându-mă cum nu se teme de Dumnezeu – dacă de legile scrise şi nescrise de a nu fura nu o face- un asemenea om… I-am înţeles de fiecare dată pe cei care nici n-au apucat să sădească bine flori pe mormântul celor dragi şi s-au trezit că nu le mai găsesc. M-am întrebat şi atunci , ca şi acum, ce suflet să aibă cel care se dedă unui astfel de gest, fiindcă nu puţinătatea minţii mi se pare că intră în discuţie. Ba, recunosc, că am trăit eu însămi, acum câţiva ani, un dureros moment, revenit brusc în minte în timp ce priveam, fără cea mai mică putinţă de înţelegere, acum două seri, suporturile goale… Un furt cu mult, mult, mult mai inacceptabil decât acesta de acum, pe care , din câte am auzit, l-au mai trăit şi alţii. Şi n-am să spun decât atât: în ziua în care mi-am adus acasă mama de la morga Spitalului Judeţean de Urgenţă Ploieşti, pe deget nu avea verigheta, iar cerceii care îi plăceau atât de mult lipseau şi ei… Fusesem o vreme hotărâtă să cer explicaţii conducerii spitalului , nu în ideea de a le recupera, ci la gândul ca măcar alţii să nu mai treacă prin ceea ce trecusem eu. Apoi, în durerea copleşitoare prin care viaţa m-a încercat am renunţat, spunându-mi că, şi de greşesc lăsând nesancţionate asemenea lucruri, oricum tot aurul din lume nu îmi va putea aduce înapoi ceea ce am pierdut prin plecarea pentru totdeauna a mamei mele.
Şi chiar dacă furtul ghivecelor cu flori e departe de cel al verighetei cu care mama îmi spunea mereu că vrea să treacă vămile cereşti şi al cerceilor la care ţinea, pentru mine – şi, subliniez, pentru mine- cel dintâi continuă să fie, oricât de curios ar putea părea, dintr-un anume punct de vedere, şi mai şocant. Acolo, la morgă, faţă în faţa cu moartea şi ceea ce rămâne omul în faţa puterii ei, poate că abrutizarea, ticăloşia, nimicnicia, renunţarea la orice e sfânt pun mai uşor stăpânire pe lucrătorii de acolo, împingându-i mai lesne în păcat! Fiindcă, să mă ierte Dumnezeu, oameni îmi vine prea greu să le spun unora dintre ei! Şi nu am să uit că în ziua în care am „ridicat-o” pe mama, am stat, pe un coridor întunecat, de la subsol, ore în şir, apoi, afară, aşteptând sicriul, alte ore, fiindcă după o zi de sărbătoare şi un sfârşit de săptămână a fost o tragică zi-record de decese! Dar e o poveste de viaţă pe care o vreau uitată…
Dar să te duci să-ţi plângi, la cimitir, pe cineva drag, să îi aprinzi o lumânare, să te închini, iar apoi să iei cu tine, la plecare, chiar de lângă zidul „casei lui Dumnezeu”, două ghivece cu flori de pe alt mormânt, asta mie mi se pare, nu ştiu de ce, chiar şi de-ar fi să greşesc, încă şi mai ticălos! Fiindcă nu cred că a venit cineva special de pe drum ca să caute ceva de furat! Nu într-un sat mic ca al nostru! Nici nu îmi închipui că a făcut vreun plan, aşteptând să coboare întunericul, ca să nu-l vadă nimeni! În fapt, nici nu vreau să aflu cât de premeditat sau de instinctiv a fost gestul. Mă sperie doar gândul – a cărui dovadă am văzut-o cu ochii mei – cât de jos am ajuns ca oameni, fără nicio garanţie că ne şi oprim. Şi mă grăbesc să repet că nu fac caz pentru două ghivece şi nişte flori. Însă cred că am tot dreptul să mă întreb şi să răspund, ba îndrăznesc să adaug şi că nu o fac doar în numele meu: Oameni? Da, oameni. Dar, oare, ce fel de oameni?!
