Giorgiana Radu-Avramescu
Dragul meu, bună dimineața! Îți îmbrățișez amintirea deși, dacă închid ochii, ești aici în brațele mele. Atât de aproape te simt, dacă nu clipesc. Apoi, îmi odihnesc gândurile pe pieptul tău, ca odinioară.
Acum când îți scriu e ora cinci. De la patru, somnul nu mă mai vrea. Cred că niciodată nu am băut cafeaua atât de devreme. E liniște! O liniște tandră, care nu se vrea deranjată. Uneori, liniștea poate fi apăsătoare, ca tăcerea oamenilor. Acum însă e prietenoasă.
Te-am visat, dragul meu! Când mă întrebam de ce nu mă mai cauți, când mă chinuia gândul că prea repede m-ai uitat, ai venit. Râdeam. Nu știu de ce. Nu-mi amintesc contextul. Știu doar că era o stare de bine pe care mi-e greu s-o descriu. Cunoști sentimentul acela de armonie, de plenitudine? Așa era în vis. Părea excesiv râsul meu, dar nu era deloc. Era doar rezultatul unei stări generate de prezența ta. Caută să nu mă uiți, dragul meu! Am nevoie să știu că te gândești la mine, acum când zilnic mă hrănesc cu amintiri și iluzii.
Nu ți-am scris o vreme, deși aș fi avut multe să-ți povestesc. N-am vrut să-ți tulbur odihna. Cândva ne împărtășeam tot. Ce simțeam, ce gândeam. Însă timpul acela s-a sfârșit. Eu trăiesc acum un alt timp pe care nu-l recunosc. Parcă nu e al meu. Mă străduiesc însă să mi-l însușesc.
Se întâmplă multe pe pământ. E iarnă târzie peste lume. Se duc războaie clasice, nu doar lupte ale orgoliilor marilor puteri. Mor oameni. Ninge cu incertitudine și teamă, în primăvara asta.
Aștept să se isprăvească luna martie, deși e abia la început. Și ea, care până nu demult îmi aducea bucurie, amintindu-mi că m-am născut odată cu ghioceii, aproape de ziua lui Nichita, mi-a fost confiscată. Ca și luna decembrie. Ce-am iubit mi-a fost șters, puțin câte puțin, de câțiva ani încoace.
În urmă cu doi ani, pe 11 martie, când se închideau școlile, spitalele, țara, noi ne internam la Spitalul Floreasca din Capitală. Covidul declarase război omenirii, iar panica era uriașă. Asistentele erau speriate, medicii la rându-le debusolați. Se făceau externări în masă. Rămâneau doar pacienții gravi. Etajul șase la care ne aflam noi, altădată neîncăpător pentru pacienți, acum era aproape gol.
În acel martie, viața ta s-a schimbat radical. A fost în fapt o prelungire a ei, dar total diferită de ceea ce fusese până atunci. Eram recunoscători că ni se îngăduia să mergem mai departe, și totodată copleșiți de modul în care aveam să pășim. Mai ales tu, care trebuia să uiți cum ai trăit până atunci. Să renunți la cel ce te știai. Și, în pofida schimbărilor, cu toate câte ai trăit în cele 12 zile de spitalizare, cu tot ce știai că urmează, nu ai renunțat. Ai deznădăjduit puțin, dar Leul din tine a mers mai departe. Ai scris, ai ridicat biserica din Livadă, cu mâinile tale ai reparat balconul casei dinspre stradă. Acestea și multe altele ai făcut, luptând în același timp cu boala cumplită care niciunde în lume nu-și are leac.
De aceea, și din alte câteva motive, aștept, dragul meu, să treacă mai repede luna martie. Să sar peste ea aș vrea. Să dorm și să mă trezesc în aprilie sau mai, din anii de demult sau de peste câțiva ani încolo, când poate toate vor durea mai puțin, când amintirile nu vor mai sângera, și primăvara nu va mai ninge cu petale de gheață, ci doar cu parfum de zambile.
Te las acum. Mă așteaptă o zi complicată. Zic complicată, de parcă ar fi mai ușoare celelalte. Sunt însă și momente, nu zile, când soarele se arată prietenos. Așa, ca zâmbetul unei persoane pe care n-o știi, dar îți face bine.
Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu
