„Nu există războaie drepte! Nu există!”

Luiza Rădulescu Pintilie

650 de kilometri – aceasta este graniţa oficială între România şi Ucraina aflată în plin război. Pe graniţa neoficială stau rânduite amintiri şi poveşti despre război pe care le ştiu de la bunici şi părinţi, lecţii neuitate din cartea de istorie, şi abia acum le înţeleg pe toate mult mai bine. Fiindcă tot ceea ce credeam că nu se va mai petrece pe parcursul vieţii noastre şi a copiilor noştri, iată s-a şi întâmplat! O viaţă întreagă am auzit-o pe bunica mea spunând, ori de câte ori se întâmpla ceva rău: „Să ferească Dumnezeu pe toată lumea de război!”.
Pentru că războiul era tot ce putea să fie mai rău. Sărăcie şi durere. Frică şi moarte. Şi tot o viaţă întreagă am auzit-o vorbind despre bucata de pământ numită „La bombe”, unde se ducea să sape primăvara şi să pună sămânţă, iar toamna să culeagă, atât cât se făcea, porumbul. Era tânără când au căzut bombele, în cel de-al Doilea Război Mondial, la marginea satului Dumbrăveşti, spre Vâlcăneşti. Până s-a dus cu totul din lumea aceasta, nici mama nu a uitat cum îşi luau părinţii copiii şi fugeau, la primul sunet asurzitor al sirenelor, să se ascundă în gropile săpate adânc în pământ, undeva la marginea pădurii. Cum mânau oile şi vacile spre adăpost şi cum îl trăgeau, cu disperare, de lanţ, pe Leuţu, câinele curţii. Avea vreo câţiva ani când a văzut căzând bombe şi cum spulberau ţărâna până sus, la cer. Nu a uitat nici cum, în zi de vară, când bunica spăla cu femeile satului lâna în apele Vărbilăului, iar ea căuta pietricele colorate în apele limpezi, aproape de podul de cale ferată, a auzit un uruit mare, apoi a văzut cerul brăzdat de păsări cu ciocul de fier, cum le spunea „mama mare” – mama mamei ei – avioanelor, care tot coborau spre pământ încât a putut observa soldatul cu cască de fier care le făcea semn cu mâna să nu se teamă. Peste nici un ceas, din zare au început să apară şiruri lungi de soldaţi. Unii trăgeau greu picioarele, alţii aveau câte o mână legată cu feşe înnegrite de praf de gât, ori mâneca fluturând liberă în locul în care cândva fusese o mână. Alţii lăsau pe unde treceau doar urma unui bocanc şi lângă ea pe cea a piciorului de lemn. Mi se părea dintr-un film scena pe care mi-a povestit-o nu o dată: nici nu se făcuse bine de ziuă şi uşa cămăruţei în care se afla cu mama sa a fost izbită puternic de perete. În cadrul uşii a apărut mai întâi o puşcă, apoi a văzut un bărbat voinic. A privit-o mai întâi pe bunica şi a observat-o cum îşi acoperă repede , cu rochia înflorată, din diftină, sânul cu care alăpta copilul abia născut . A privit-o apoi şi pe mama, care se trăsese încremenită pe margine patului. Pentru o clipă, chipul aspru al bărbatului s-a îmblânzit, a închis uşa ceva mai blând şi s-a auzit spunând de câteva ori cuvântul „muiere” către soldaţii care umpluseră curtea. Vorbeau repede şi gros, iar bunica i-a spus mamei că vorbesc ruseşte… Abia când nu au mai auzit niciun zgomot au au avut curajul să plângă amândouă şi să se îmbrăţişeze.
Lângă poveştile – poveşti, pe cele adevărate le-aş fi ascultat fără de oprire. Înainte de a afla despre alte locuri decât cele ale satului în care mă născusem, l-am auzit pe bunicul vorbind despre Cotul Donului. Despre front şi apoi despre concentrări. Despre cum beau apă din locul lăsat în noroi de copitele cailor, fiindcă şi fântânile secaseră. Despre foametea de după război şi despre bucuria de a găsi câţiva cartofi uitaţi nescoşi în pământ. Despre sita de mălai pe care venea să o împrumute fina Siţa de la capul satului, care avea mulţi copii. De aceea, în faţa icoanei sau privind, în sus, spre cer, bunica mea spunea făcănd de trei ori o cruce mare şi în zilele de duminică, şi la sărbători, şi când auzea că s-a întâmplat ceva rău: ”Să ne ferească Dumnezeu de război pe noi şi pe duşmanii-duşmanilor, neam de neam.Toate sunt date omului să le ducă, dar războiul…” Şi după ce spunea cuvântul război, făcea o pauză lungă, semn că aproape se şi temea să mai adauge ceva.
După aproape 80 de ani de relativă pace, o graniţă de doar 650 de kilometri ne desparte de războiul adevărat. Cu tancuri, bombe şi rachete hipersonice, care întrec de câteva ori viteaza sunetului şi sunt aproape imposibil de detectat. Cu oraşe spulberate de pe faţa pământului. Blocuri, şcoli, spitale care parcă nici nu au existat. Teatrul din Mariupol, unde se adăposteau 1000 de oameni-bombardat. Cu morţi şi răniţi. Cu femei şi copii obligaţi să-şi ia câteva haine într-o bocceluţă şi să fugă din calea urgiei. Cu centrale nucleare sub asediul trupelor ruseşti.Ucraina este de aproape o lună în război, peste Europa pluteşte ameninţarea unui confuntări cumplite, iar România e doar la câţiva paşi. Generaţiile de azi, care nu au cunoscut nici războiul, nici comunismul s-ar putea să ajungă să trăiască istoria „pe viu”. Cu toate ororile lui. Vieţi pierdute şi foamete. Nu trebuie să asculţi ştirile de la televizor şi să priveşti grozăviile lăsate în urmă… Preţul grâului şi cel al porumbului au explodat deja. Sub teroarea panicii, preţul benzinei o luase, acum nu multe zile, razna, iar de pe rafturile magazinelor dispăruse uleiul. Programările la serviciile de paşapoarte au ajuns deja în luna august! Şi aproape nimic din răul din vremea de… pace nu s-a schimbat. Coronavirusul se pregăteşte de valul şase. Războiul facturilor e în linia întâi a vieţii noastre. Scumpirile nu iartă aproape nimic. Vremea ţine pasul cu vremurile şi iarna rezistă încă asaltului primăverii ajunse la echinocţiu, cu temperaturi la limita îngheţului. Negocierile de pace, asigurările că războiul nu se va extinde, deciziile istorice ale mai marilor lumii se întrepătrund cu protestele prin care se cere oprirea războiului şi admirabilele gesturi de solidaritate cu cei care fug din calea lui. Nici nu ştiu ce m-a împresionat mai mult: oamenii îngenunchiaţi în faţa nesfârşitelor cortegii funerare, spre locurile de îngropăciune ale celor morţi, preotul care împărţea, la graniţa dintre România şi Ucraina, dintr-un lighean albastru, gogoşi celor veniţi pe drumul bejaniei sau copiii strângând în braţe câte o jucărie de pluş, căutând puţină siguranţă, puţină alinare, puţină… copilărie din cea aruncată, neaşteptat şi nedrept, în aer, de bombe şi călcată sub roţile tancurilor?!
Acum, când războiul a ieşit din cărţile de istorie şi lasă în urma sa un dezastru umanitar, economic şi social foarte aproape de graniţa României, la noi mai sunt puţin peste 2600 de veterani de război, care au supravieţuit ororilor celui de-al Doilea Război Mondial, care au fost schilodiţi pe viaţă ori au făcut ani mulţi de prizonierat încât cei de-acasă le-au făcut la rându-le pomeni creştineşti şi toate rânduielile pentru cei morţi… Pe mult prea mulţi îi plâng văduvele de război – atâtea câte mai sunt în viaţă şi poate îi pomenesc şi le aprind o lumânare unii dintre moştenitori. Iar pentru noi, toţi ceilalţi, ceea ce credeam că nu se va mai întâmpla cel puţin în timpul vieţii noastre s-a întâmplat. Şi, din nefericire, continuă să se întâmple… Până unde şi până când?! – e greu de răspuns. Şi de acolo mai departe?! – e cu atât mai greu de anticipat.
…„Să ne ferească Dumnezeu de război pe noi şi pe duşmanii – duşmanilor, neam de neam”, spunea bunica mea, femeie simplă, al cărei bărbat fusese pe front şi în concentrări. Care s-a adăpostit în bordeie făcute în pământ ca să îşi apare copiii de urgia bombardamentelor, care a săpat apoi şi a însămânţat, toată viaţa, pământul pe care îl avea în locul rămas până azi cu numele „La bombe” ca să aibă cu ce-i hrăni. Care a făcut pomeni şi i-a pomenit în sfânta biserică pe cei din neamul său care nu s-au mai întors de pe front, dar şi pe ştiuţii şi neştiuţii pentru care s-a rugat lui Dumnezeu să le facă parte.
„Războiul înseamnă întotdeauna înfrângerea umanității . În numele lui Dumnezeu vă cer: opriți acest masacru!”, a rostit, la aproape optzeci de ani, depărtare, Papa Francisc, adăugând cu reală îngrijorare: “Suntem obișnuiți să auzim știri despre războaie, nu-i așa? Dar de departe. Din Siria, Yemen… în mod obișnuit. Acum, războiul s-a apropiat, este practic la ușa noastră, iar acest lucru ne face să ne gândim la sălbăticia naturii umane, la cât de departe poate ajunge. (…) Râuri de sânge şi de lacrimi curg în Ucraina. Nu este o operaţiune militară, ci un război care seamănă moarte. (…)Nu există războaie drepte! Nu există!”.