Florin Tănăsescu
Şi-acum stă scrijelit pe clădirea aia, cu sală de aşteptare murdară, o inimă cu formă de ţară străpunsă de-o săgeată.
Ultima dată când am trecut pe-acolo, încă era. Gara fusese vopsită, ea încă pulsa.
Totul s-a-ntâmplat şi se întâmplă în Lehliu- Gară. Sau Lehliu- Ţară…
Desenul l-am făcut pe şest, într-un august pustiu, cu un cui.
Din când în când, un impiegat de mişcare ieşea la ore fixe şi fluiera. A pustiu. Ţinea în mâna şi-un steag care flutura. Aveam să aflu că asta era de fapt înviorarea de dimineaţă. Nicio garnitură nu catadicsea să treacă.
Dormeam în sala de aşteptare cu lumina aprinsă. Ca în arestul din armată. Ca o paranteză zic asta. Deşi, paranteza asta cred că ne va marca viaţa.
Vara aia fierbinte ţine destul de mult timp. Şi e anotimp anormal de ciudat. Şi e un timp în care parcă toţi aşteptăm ceva.
„La ceva bun, în Lehliu-Gară? La ceva bun în Lehliu-Ţară? Nu te aştepta!”, am auzit un croncănit de cioară.
Amintitul impiegat iese la aceeaşi oră fixă. Cred că la 5 dimineaţa. De ceva vreme, nu mai fluieră. Probabil să nu mă trezească. Şi să visez…
„Să visezi în Lehliu-Ţară. Aaaa-ha-ha-ha!!”. Asta am înţeles din croncănitul altei ciori. Era o „cioară- vagon”, dintr-o garnitură trasă la peron.
Secetă ca-n vara aia… Aşteptări ca-n vremurile astea…
Răsfoiesc de vreo trei ani, într-o Ţară-Gară, „Mări sub pustiuri”. Aţipesc. În vis, sau în realitate, nu mai ştiu, apare locotenentul meu din armată: „Eu v-am zis că vin vremuri grele. Nu m-aţi crezut”.
Mă duc la biserică şi urc în clopotniţă, doar-doar s-o vedea vreun tren venind. Mă-ntorc dezamăgit: nicio mişcare. Doar impiegatul zicea:
„Am ruginit şi eu stând aici. Am anchilozat aşteptând în Lehliu -Ţară. Zilnic, trebuie să fac mişcare. Şi mai trebuie să evit consumul în exces de zahăr, făină, ulei. De parcă aş avea de ales”.
N-avea de ales decât sare iodată. Altceva nu se mai găsea. Altcineva nu mai exista.
Ieri, primarul oraşului m-a sunat: „Alo, sunt eu, impiegatul. Ai devenit Cetăţean de onoare al oraşului Lehliu-Gară. Sau Lehliu-Ţară. Cum vrei s-o numeşti tu. Nu, nu eşti singurul. Aproape toţi locuitorii din Lehliu-Gară-Ţară au primit astfel de decoraţii.
Ţi-o trimit prin poştă. Acum trebuie să dau onorul altei garnituri de ciori care a tras în gara iubitei noastre ţări. Aduc cu ele şi sare şi iod. Mai vorbim…”.
Pe fundal, se auzea o garnitură cârâind din toate încheieturile.
Şi-acum se află pe clădirea aia, din Lehliu-Gară, sau Lehliu-Ţară, o inimă scrijelită cu un cui.
Aşteptări ca-n vremurile astea… Dar, cui să te plângi?
Cui?
