Florin Tănăsescu
Absent la tot ce se întâmplă pe lumea asta, Timpul stătea picior peste picior şi fuma ca turbatul.
I-am zis că nu-i un obicei prea sănătos. Şi că nu-i frumos să strivească ţigările pe jos.
„Ha!”, a exclamat. De când îmi ţii mie morală? Un whisky, ai?” Aveam. Mi-a luat toată sticla. „Ceva muzică bună?”
I-am pus Pink Floyd: „Time”. A rânjit.
Numai de prostul obicei de a strivi ţigările fumate pe covor nu s-a lăsat.
În colţul celălalt, stătea ea, Vremea! Nu avea vicii. Doar ticuri. Se uita prea des în oglindă.
Era mai cizelată. A luat aspiratorul şi făcea curat în urma Timpului. Aspira mucuri de viaţă. Mucuri de ţigări deocheate, fumate pe jumătate. Erau ale mele. Şi tare-aş fi vrut să le iau înapoi. Tare am crezut că după ce am citit cartea „În căutarea timpului pierdut” mai e o speranţă.
„Chiştocuri de viaţă, asta lasă oamenii în urmă!”, a zis Vremea. Şi a început să şteargă pete de pe covor, murmurând: „Astea nu pot fi scoase niciodată!”.
Le ştiam. Încercasem să pun covorul pe dos – adică să îmi iau de la capăt viaţa – până să apară cei doi oaspeţi de seamă: Vremea şi Timpul. Unii spun că sunt unul şi-acelaşi lucru. Eu cred că nu sunt.
„Şi ce planuri de viitor ai ?”, m-a întrebat Timpul.
– Trebuie să răspund acum?
– Aaaa, nuu! Eu am vreme să aştept!
Vremea terminase cât de cât cu ordinea prin încăperea- viaţa mea. Timpul începuse să recite, privind şi el într-o altă oglindă: „Sunt bolnav de tot, prieteni!”.
„Ţi-am zis să o laşi mai moale cu băutura, tutunul…”
” Nu despre el se vorbeşte, ci despre tine!”, mi-a zis Vremea.
” Cu ce drept?”
” Cu dreptul de-aţi spune că nu te-ai bucurat de viaţă. Cu reproşul că n-ai fumat până la capăt fiecare ţigară. Cu părerea de rău că trebuia să arzi de tot. Nu să te bucuri doar pe jumătate.
„Şi ce-l priveşte pe el ce-am irosit eu?”.
„Nu are ceva personal cu tine. În memoriile lui sunt scrise sumedeniile de încăperi prin care am trecut. Şi-n toate a găsit ţigări arse până la jumătate. Or, viaţa asta – el o compară cu o ţigară care arde – trebuie fumată până la capăt”.
Timpul n-a mai avut răbdare să-i răspund la întrebarea ce planuri am. A plecat.
Vremea? Vremea suna la o alta, mai tânără, privind cu regret în oglindă:
„Spune-i să fumeze ţigara până la capăt. Şi filtrul, dacă poate. De ce? Fiindcă pachetul nu are douăzeci de ţigări.
Doar una!
