Octavian Onea
I.L. Caragiale a văzut lumina zorilor la 30 Ianuarie 1852, la Haimanale, în judeţul Prahova (astăzi I.L. Caragiale, jud. Dâmbovița!), dar s-a considerat toată viaţa ploieştean nativ: “Parcă văd… La Ploeşti… O femeie săracă, într-o odae fără foc, se chinueşte nemâncată, pe o saltea de pae… Vântul vâjîe afară, nenorocita femee se svârcoleşte înăuntru cu dureri grozave… Şi toată noaptea o duce aşa… De-abia către ziuă se uşurează. Naşte un copil fără noroc… Ei bine, copilul ăla sunt eu !” “Intram în orăşelul meu natal”, scria. Sau: “de fel sunt ploeştean”. “Iată crângurile prin care goneam cu capul plin de poveşti, iată dealurile, iată câmpurile prin care rătăceam ca un sălbatic” ! Și cunoştea oraşul de pe Dâmbu – “un fluviu ce curgea la marginea cetăţii Ploeşti, numai când ploua 6 săptămâni d-a rândul” – uliţă cu uliţă.
A început să înveţe la Sfântul Gheorghe vechi: “Sunt copil al Ploeştului şi mi-am început instrucţiunea [în anul 1858] cu slovă popească, în curtea bisericii Sf. Gheorghe; am tocat la biserică şi am tras clopotele cu dragoste.” Următoarele clase primare (II–IV) le-a urmat, în anii 1859–1863, la Şcoala Mare de Băeţi, pe actuala stradă Ştefan cel Mare, unde va fi Şcoala sportivă și ce-o mai fi acum, maniaci să tot schimbăm denumirile. “Să-i dea Dumnezeu odihnă bună bravului nostru dascăl, neuitatului meu domnul Basile Drăgoşescu! În trei ani m-a-nvăţat, cu litere străbune, româneasca toată câtă o ştiu până-n ziua de azi”.
Tot la Ploieşti, Caragiale a făcut şi cele patru clase gimnaziale, terminând cu prima promoţie în noua clădire (astăzi a Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie) a gimnaziului ce se chema, de la 5 august 1866, „Sfinţii Petru şi Pavel”, în care a învăţat în anul şcolar 1866–1867. Şi va reveni la Ploieşti, copist la Tribunal, în anul 1870, la insistenţele tatălui său, Luca.
Acesta fusese avocat şi, din 20 decembrie 1868, “supleant la Tribunalul Prahova”. Locuia cu chirie în mahalaua Sfinţii Voievozi, pe strada Temelie Dinescu (azi Ştefan cel Mare), în vecinătatea Hanului Dracului, îndreptându-se spre casă pe strada Bucureştilor (acum Democraţiei). “Trece tata Caragiale ! Parcă e Dumnezeu cu barba aia”, îl vedea, din Şcoala Mare, Basile Drăgoşescu.
Până să adaste aici – unde, la 10 septembrie 1870, Luca avea să închidă ochii – familia Caragiale schimbase mai multe case. Una dintre ele i-a fost cu deosebire dragă lui I.L. Caragiale: “Iat-o cât e de luminoasă! Bun şi neuitat adăpost! E casa lui Hagi Ilie lumînărarul, de la Sf. Gheorghe din Ploeşti, unde am stat atâta vreme cu chirie până să-mi completez studiile şi să-mi obţiu diploma de patru clase primare la Şcoala Domnească…
Ce mândru se ţuguiază acoperişul cu şindrilă,… purtând în vârfu-i un urcior smălţuit care sclipeşte în soare… Iată dasupra gârliciului, din care isvorăşte aşa potrivită răcoare, pridvorul larg.
Dar ia să suiţi, după mine, cele nouă trepte până-n pridvor. Vedeţi cât de frumos se ţine pe stâlpii lui bondoci de stejar cioplit! Ce cuminte adăposteşte de bătăile arşiţei şi apelor cerului! Să trecem acum din pridvor în sală. Ce largă încăpere! Colea, la dreapta, două odăi ; dincoace, la stânga, alte două… Ce ziceţi de sobe ? Cu ce dignitate magistrală stau, proaspăt văruite, la locurile lor, gata să prezideze o desbatere, într-una din şedinţele lungilor nopţi de iarnă! Şi iată cum, alăturea de perete, protectorul nebiruit, departe de ferestre şi de uşi, se odihnesc paturile copiilor, cu faţa către lumina vetrei şi cu căpătâiul sub icoane…”
Caragiale s-a mutat din Ploieşti după moartea tatălui său, dar a revenit deseori între republicanii săi. Firește că în ultimele zile ale vieţii (4 iunie 1912), aflat departe, la Berlin, – unde se stinge la 9/22 Iunie 1912, în vârstă de 60 de ani –, se întoarce cu gândul la Ploiești : “sper că, îndată după trecerea mea la cele vecinice, Sfatul oraşului Lipsia şi Primăria Ploeştilor vor bate o tablă comemorativă cuprinzând următoarea inscripţiune bine simţită”. Se gândea el – mai ales că ultimele cuvinte ale inscripției erau: ”speculaţiuni transcedentale” – și la un Muzeu memorial ? Dumneavoastră ce credeți? Și să fie doar o coincidență că, peste 50 de ani de la acel gând, acum 60 de ani, Muzeul Memorial ”I.L. Caragiale” din Ploiești se va inaugura, ba încă în casa copilăriei genialului dramaturg (”Molière al nostru”, cum scrisese B.P. Hasdeu), care lui îi plăcuse cel mai mult ? De unde să se adreseze mereu, cum altădată o făcuse cu viu grai, stârnind aplauze prelungite și zgomotoase: ”O să vă numesc totdeauna: «Iubiții mei concetățeni», în dorința ca și Dv. să ziceți: «Omul acesta e un ploeștean de-ai noștri»”.
În privința sediului Muzeului Caragiale, documentele povestesc o mică odisee. Inițial, aici trebuia să se mute Muzeul Regional de Istorie dar, fiind vorba despre un imobil în anexele căruia se afla sediul Comitetului Democrat Evreiesc, transferul nu a fost posibil. Cu toată intervenţia Serviciului Muzee şi Monumente din Comitetul pentru Aşezămintele Culturale, de la începutul anului 1951 şi a cererilor ulterioare (se invoca aprobarea Ministerului de Interne !). Și cu toate că director al Muzeului Regional era sculptorul Gheorghe Damian, viitor profesor la Academia de Artă din Bucureşti, artist care avea o poziţie privilegiată în Ploieşti, în anul 1952 – anul centenarului naşterii lui I.L. Caragiale – realizând, împreună cu tânărul Gheorghe Coman, bustul de bronz al scriitorului, amplasat în scuarul din faţa fostului Liceu “Sfinţii Petru şi Pavel” (dezvelit la 10 februarie 1952 de Mihail Sadoveanu), în locul vechiului bust, tot din bronz, făcut de Laetiţia Ignat, lovit în pălărie de bombardamentele din vara anului 1944 şi deteriorat. Și deşi urma ca Muzeul Regional să fie inaugurat aici la 7 Noiembrie 1953.
Devenit director al Muzeului Regional, de la 15 aprilie 1953, profesorul Nicolae Simache a renunțat să insiste asupra anexelor Casei Dobrescu – așa o cheamă – dar nu și la aceasta. Și, amintindu-şi de intenţiile profesorilor săi, Gheorghe Zagoriţ şi D. Munteanu-Râmnic, a destinat-o Muzeului oraşului Ploeşti. Dar, restaurarea ei a început abia în 1956.
Organizarea Muzeului oraşului Ploieşti – cu 55.000 lei – figurează, alături de organizarea Casei Memoriale I.L. Caragiale în Ploieşti – 60.000 lei – în memoriul din 28 iulie 1958. Şi în memoriul autograf Simache, pentru bugetul pe anul 1959 : “Pentru anul 1959, Muzeul Regional de Istorie are în planul său de lucru acţiuni neterminate, începute din anii precedenţi, şi noi sarcini, trasate de Ministerul Învăţământului şi Culturii”. Între ele : o casă memorială I.L. Caragiale. “Casa Dobrescu este pe punctul de a fi restaurată. În curând trebue să organizăm aici Muzeul oraşului Ploeşti”.
În planul de lucru pe anul 1960 figurau mai departe atât organizarea Muzeului Memorial I.L. Caragiale, cât şi sprijinirea organizării Muzeului oraşului Ploieşti – semn că lucrările acestuia din urmă erau avansate. Dar, în darea de seamă asupra activităţii pe anul 1959, Muzeul oraşului se contopeşte cu Muzeul I.L. Caragiale : Muzeul I.L. Caragiale – “s-au terminat lucrările de restaurare la Casa Dobrescu, monument de arhitectură din secolul al XVIII-lea, pus la dispoziţie de Sfatul Popular Oraş, în acest scop”.
Conform obiceiului său de a-şi asigura colaborări de marcă, profesorul Simache l-a angajat pentru organizarea Muzeului Memorial “I.L. Caragiale” pe Frasin Munteanu-Râmnic, fiul profesorului său D. Munteanu-Râmnic, despre care scria că “are o reputată pricepere în consultarea şi folosirea arhivelor, precum şi experienţa necesară.” Tematica Muzeului memorial “I.L. Caragiale” a fost încredinţată lui Corin Grosu, de la Muzeul Literaturii Române din Bucureşti. Inaugurarea Muzeului s-a făcut la 30 Ianuarie 1962. A vorbit atunci fastuos academicianul D. Panaitescu-Perpessicius, în faţa unei asistenţe în care se aflau Cella Delavrancea şi Ecaterina (Ţuşchi) Logadi, fiica lui I.L. Caragiale, ca şi Petrel Logadi, soţul acesteia, C.M. Rîpeanu, Margareta Moşneaga, Frasin Munteanu-Râmnic, Virgil Florea – director general în Ministerul Învăţământului şi Culturii. Au mai vorbit academicianul Tudor Vianu, comediograful Aurel Baranga, Profesorul Simache şi eu, ca reprezentant al elevilor Şcolii Medii – cum se numea atunci Colegiul Naţional – “I.L. Caragiale” din Ploeşti. Cella Delavrancea a consemnat în cartea de onoare a Muzeului și starea vremii: “Cella Delavrancea (pe viscol tremură şi stiloul)”.
