Lucian Avramescu
Trei televiziuni, aceleași care mă bombardează cu geniul multiplicat al politicienilor români, anunţă descoperirea unui dovleac mondial de o tonă și ceva. Păi n-au măsurat cultura de dovleci care atârnă sub pălăria politicianului de pe Dâmboviţa, apa care irigă egal toate provinciile intra și extra carpatice a intrat puhoi în Parlament, a umplut cancelariile, udă Victoria și Cotrocenii!
Tu ai zis, bă, primul! Ba tu ai început! Tu mi-ai dat afară miniștrii! Erau proști! Proastă e mă-ta!
Comprim, că mi-e rău de la boala mea tot mai agresivă, dialoguri care-mi produc un supliment de greaţă.
Salon de spital improvizat într-o curte. Pe scaune, sub pături sau sub coviltirul cerului, tremură de frig fiinţe cândva umane. Din niște furtune trag oxigenul care mereu se termină, iar ei sunt transferaţi în saci negri. Fără aer în plămâni, moartea se instalează cât ai clipi. Ceilalţi privesc din fotoliile lor de gheaţă, ceea ce li se poate întâmpla în curând. Și curândul vine. Avem, la scară mondială, cel mai mare număr de morţi de Covid raportaţi la câţi figurăm ca vii, cotizaţia zilnică la tragedia mondială a nefericitei mele ţări.
Prin faţa spitalului care și-a mutat bolnavii în coridoarele cu boscheţi trece o cucoană cu poșetă și ruj.
– V-aţi vaccinat, doamnă?
– Nu! (Zâmbet superior).
– Vă veţi vaccina?
– Nu!
– Dacă vă recomandă doctorul vă vaccinaţi?
– Nu!
– De ce?
– Ca să nu-i umplu de bani pe hoţii ăștia!
Arată nedefinit, spre spital ca doctori sau ca muribunzi?
Vine iarna. Blocuri din București n-au fost atinse încă de căldură. Va veni o zi în care în România nu va mai fi nimeni de murit.
